Este incontestabil că inflația a devenit o problemă aproape peste tot în lume. Ca de fiecare dată când apare o problemă, trebuie găsiți și vinovații. Ce mi se pare bizar este însă cum societatea, unii economiști, inclusiv instituții financiare prestigioase și decidenții caută unde nu trebuie: în general analizează efectele și nu cauzele problemei punând diagnostice… lipsite de sens. Este ca și cum ai trata temperatura, dar nu infecția.
Conceptul de “greedflation” sau inflația generată de lăcomia companiilor este cea mai nouă idee ce câștigă teren în dezbaterile economice în goana găsirii țapului ispășitor. Problema este că odată condamnat acarul Păun, adevărații vinovați scapă.
Unde suntem și cum am ajuns aici?
Celebrul economist și fost guvernator al Băncii Angliei, Mervyn King, definește inflația în termeni foarte simpli: fenomenul în care prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri. Asta este inflația. Aici ne aflăm. Iar șocul inflaționist pe care l-am trăit, parțial în retragere acum, însă departe de a fi complet învins, nu este nimic altceva decât exemplificarea definiției lui King.
Confruntate cu efectele economice ale pandemiei, războiului, cu lanțurile de aprovizionare sugrumate precum și cu alți factori, autoritățile au supra-stimulat cererea, prin subvenții (precum cele pentru facturile la energie), prin transferuri directe (stimulus checks) în SUA, scheme de garantare a împrumuturilor și multe alte măsuri intervenționiste ce distorsionează mecanismul de formare al prețurilor într-o economie de piață, finanțate în principal prin creșterea deficitelor fiscale (și a datoriilor publice) și creație monetară (spuneți-i practic “tiparniță”, grăitoare fiind achizițiile masive de active ale băncilor centrale, cu bani nou-creați). Totul simultan cu reducerea ofertei: produsele energetice și agroalimentare deveniseră mai rare, bunurile în general erau mai rare din cauza problemelor din lanțurile de aprovizionare, iar prestarea anumitor servicii devenise imposibilă din cauza cerințelor sanitare.
Pe scurt, calmantele administrate în ultimii ani au efecte secundare, importante chiar: am ajuns aici din cauza politicilor monetare ultra-relaxate, din cauza politicilor fiscale foarte stimulative venite pe fondul unor “supply-side shocks” / șocuri pe partea ofertei: pandemie și război. Intervenționismul are efecte secundare, cel mai rău lucru ar fi să căutăm să le tratăm cu și mai mult intervenționism, afundându-ne și mai mult pe calea spre o societate etatistă, pe “drumul către servitute” despre care Hayek ne-a avertizat de acum 80 de ani.
Lăcomia și goana după profituri
Să spui însă că firmele sunt lacome sau că antreprenorii aleargă după profituri este ca și cum ai spune că găinile fac ouă sau că pisicile vânează șoareci: aceasta este natura lor, ar fi total anormal să fie altfel. Similar companiilor, ar fi absurd să acuzăm salariații de lăcomie atunci când cer salarii mai mari, sau când își schimbă locul de muncă pentru un salariu mai bun: este în firea umană să cauți să îți fie mai bine. Revenind la companii, scopul lor existențial și singura modalitate prin care se pot asigura că rămân în piață este să genereze profit. Nu este nimic nou în asta, comportamentul era același și acum câteva secole, și în deceniul trecut (când inflația era mică) și este similar și în ultimii doi ani (când inflația a încetat să mai fie scăzută). Nimic nou sub soare. Astfel, este total nerezonabil să presupunem că firmele au devenit (brusc) lacome, odată cu apariția pandemiei, iar anterior ei, din anii 80 până în 2020 (când inflația s-a înscris pe un trend general de scădere) companiile nu au fost interesate de profituri.
Nu degeaba ne spunea Adam Smith, încă din 1776 că „Nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului așteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceștia își privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor și niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele proprii.”
Ce este însă nou sub soare în ultimii doi ani este că … prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri. Companiile nu cresc prețurile pentru că sunt rele, absurde sau malefice, o fac pentru că pot, pentru că echilibrul pieței s-a schimbat: cererea agregată pentru produse și servicii a devenit mai mare decât oferta agregată de produse și servicii. Nici nu ar putea fi altfel, imaginați-vă o brutărie cu 100 de pâini pe raft și cerere pentru, să zicem, 130 de pâini. Care ar fi modalitatea optimă de a le vinde? Făcând tombole? Vânzând pe sub tejghea? Sau crescând prețurile? Alternativa la mecanismul de ajustare a cererii și ofertei prin preț este raționalizarea și penuria. Mecanismul de prețuri are efect de semnalizare în toată economia, mobilizând resursele limitate către cea mai bună (cerută) valorificare, mobilizează producătorii să crească oferta și consumatorii să optimizeze consumul. Sunt momente în care funcționalitatea nu este perfectă, dar este cea mai bună variantă pe care o avem la dispoziție.
Companiile au reușit să maximizeze profitul în urma pandemiei crescând prețurile deoarece consumatorii le-au permis asta. La rândul lor, consumatorii dispuneau de cash ca rezultat al politicilor guvernamentale (vezi stimulus check în SUA).
Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976, spunea într-un discurs celebru că inflația este “fabricată” în Washington, orice altă atribuire a apariției inflației unui alt grup fiind greșită. Consumatorii, companiile sau sindicatele nu produc inflație. Inflația apare de la cheltuieli guvernamentale prea mari și de la prea mulți bani ce nu au acoperire în produse și servicii. Larry Summers, fostul secretar al Trezoreriei SUA, a criticat încă din 2021 măsurile fiscale luate de SUA în pandemie asemănând pachetul de măsuri cu o cadă umplută la refuz cu apă. A avertizat că această cadă se va revărsa, suprastimulând economia și generând o inflație substanțială.
Pe scurt, atribuirea șocului inflaționist curent lăcomiei companiilor este la fel cu atribuirea șocului inflaționist al anilor 1980’ lăcomiei salariaților: așa pare, dar nu este. Graficul de mai jos spre exemplu asta ne-ar spune: însă aceasta este doar o perspectivă contabilă, și nu economică, se uită la efecte și nu la cauze.
Sursa: Hansen, et. al. 2023. Euro Area Inflation after the Pandemic and Energy Shock: Import Prices, Profits and Wages. IMF Working Paper No. 2023/131
Ray Dalio, manager de fonduri de investiții și autor, a arătat recent că am asistat în ultimii ani la un transfer major de avere de la bugetul statului și deținătorii de titluri de stat către gospodării: guvernele au înregistrat deficite fiscale consistente, finanțate de investitori (în multe cazuri și de către băncile centrale), fondurile au ajuns la populație, iar ulterior în consum. Cei care au finanțat statele au pierdut în termeni de putere de cumpărare. Vorbim de asemenea și de un transfer de la generațiile viitoare (ce vor fi nevoite să ramburseze datoriile) la cea actuală (ce folosește aceste resurse).
Ce este de făcut?
În primul rând trebuie oprită prigonirea companiilor/sectoarelor “prea profitabile”. Ideea de “prea profitabil” este periculoasă în mâna unui birocrat / legiuitor. După “prea profitabile” va urma “prea puțin profitabile”, iar într-un final tendința va fi spre o economie cât mai planificată. Suprataxarea sau limitarea prețurilor sau marjelor nu va aduce mai multe bunuri pe raft, ci contrariul, va înrăutăți situația. Cu siguranță soluția nu este și mai mult intervenționism, asta ne-a adus aici în primul rând. Bineînțeles că nici reglementarea prețurilor, asta ar însemna tratarea efectului și nu a cauzei, ar duce la penurie, rezultatele măsurilor luate în Ungaria sunt un bun semnal de alarmă.
Soluția este simplă: băncile centrale trebuie să facă banii mai rari și mai scumpi (și în general au făcut-o), iar guvernele trebuie să reducă deficitele fiscale (în general nu o fac, sau o fac într-un ritm nesatisfăcător). Pe de altă parte, orice impediment în calea unei producții mai mari (remember: prea mulți bani, dar și prea puține bunuri) trebuie redus sau eliminat: sugrumarea liberalismului, protecționismul, supra-reglementarea, taxele mari și multe altele afectează producătorii, deci și cantitatea de bunuri și servicii disponibile. Piețele trebuie lăsate să își facă treaba, ne-au servit bine pana acum, vor continua, dacă le lăsam să o facă….
Pe scurt: antreprenorii și producătorii trebuie să fie lăsați să facă ce știu mai bine, să producă bunuri și servicii. Rata profitului îi va motiva să investească, să construiască fabrici și să crească producția, concurența îi va împinge să vândă cele mai bune produse la cel mai bun preț, eliminând ratele mari de profitabilitate precum și companiile ineficiente din piață. Iar dacă marjele de profit ni se par ridicate, suntem liberi să devenim chiar noi producători.
De asemenea, pe termen mediu și lung, factorii structurali vor ridica probleme, crescând presiunile inflaționiste viitoare: demografia, înverzirea, creșterea rezilienței din lanțurile de aprovizionare, protecționismul și geopolitica afectează negativ oferta, crescând prețurile. Este mai scump să produci fără a emite carbon, dacă era mai ieftin s-ar fi întâmplat deja (decarbonificare); este mai scump să produci cu o populație activă în scădere (demografia), este mai scump să produci în Europa sau SUA decât în China (nearshoring & friendshoring); este mai scump să produci o mașină doar cu piese americane sau doar cu piese chinezești (bipolarism geopolitic); este mai scump să imporți când guvernul impune taxe vamale și da, este mai scump să ții piese pe stoc sau să ai mereu doi-trei furnizori în două-trei țări pentru aceeași piesă (reziliență).
În concluzie, piețele nu sunt perfecte, întotdeauna vor exista mici fricțiuni și timpi de ajustare, dar sunt cea mai eficientă formă de organizare și schimb pe care o avem. Conceptul de greedflation este un mit, nu o realitate.
