Între 21 și 23 ianuarie 1941, legionarii, aduși de Ion Antonescu la guvernare, au organizat la București sângeroasa rebeliune.
Antisemitismul obsesiv, codificat în religie politică, a dus la masacre înfiorătoare în rândul populaţiei evreiești. Țintele erau evreii și cei înfierați drept „înjidoviţi”.
La fel, populaţia Roma și oamenii politici democraţi. Mișcarea legionară a fost una de tipul revoluţiilor reacţionare: tehnici de manipulare moderne, utilizarea propagandei ca metodă de hipnotizare în masă, militarizarea carismei, cultul liderului providenţial (Căpitanul, apoi Comandantul) ca mântuitor, martir, erou, arhanghel sacrificial.
În egală măsură, romantizarea trecutului, sacralizarea „gliei străbune”, a brazdei și a paloșului, arhaism, nativism, autarhism, fundamentalism xenofob, rasism.
Plus ritualuri iniţiatice cu torţe și jurăminte de răzbunare, procesiuni mistice, făgăduinţe mesianice în numele „sfintei tinereţi legionare”. Legionarismul nu a fost o marfă importată. A fost fascismul românesc, o mișcare-pardid sui generis, un fenomen politic și ideologic născut din tradiţiile unui excepţionalism tribalist situat în chip manifest și fără echivoc la antipodul civilizaţiei democratice.
Crezul legionar era unul totalitar: Individul trebuia să accepte orbește „porunca vremii”, să defileze, să îngenuncheze (la propriu și la figurat). Continuumul temporalităţii era fracturat, milenarismul verde era similar celui brun sau roșu.
Prin exaltarea omorului purificator, prin glorificarea asasinatelor „izbăvitoare”, a fost opusul creștinismului ca religie a iubirii și a compasiunii.
Asemeni proiectului antropologic comunist, revoluţia legionară urmărea transformarea, de fapt, transcenderea condiţiei umane, plăsmuirea Omului Nou. Omul in uniformă, gata să ucidă. Îndrăciții au revenit precum strigoii. Democrația trebuie să se apere.
