Pe 24 noiembrie am votat cu Elena Lasconi. I-am convins și pe alții să facă asta. În articole, intervenții la televiziune sau postări pe Facebook am susținut nu doar că trebuie susținută, ci și că va intra în turul al doilea, iar apoi – după calificarea în finală – că o va și câștiga. 19,18% din electoratul prezent la urne la turul întâi a optat ca și mine. Gesturile unora au atârnat mai greu decât ale altora. Un rol decisiv l-a jucat decizia lui Ludovic Orban de a se retrage din cursă. Dacă fostul premier n-ar fi făcut asta, candidata pe care am susținut-o n-ar fi ocupat locul al doilea. Nu toată lumea a înțeles gestul fostului premier penelist: 20089 de alegători au considerat că pot traduce mai bine decât candidatul retras voința acestuia și au pus ștampila pe numele său, nu pe al lui Lasconi. Dacă 15% dintre ei ar fi ales să îl contrazică altfel pe Orban, și anume să-i dea voturile lor lui Ciolacu, acesta ar fi fost cel calificat în finală. Ce vreau să spun este că nu doar fiecare vot contează, ci și – într-o măsură mai mică sau mai mare – fiecare gest al celor care pot influența opțiunile celorlalți.
Pe 9 iunie votasem cu Nicușor Dan. Îl susțin încă din 2012. Eram atunci deputat european și membru al PDL, iar susținerea pe care i-am arătat-o în prima sa cursă pentru Primărie era gata-gata să mă coste excluderea din partid. Doisprezece ani mai târziu, el a primit sprijin de la o coaliție de partide – Alianța Dreapta Unită – care reunea USR, PMP și FD, partide care nu existau în 2012 și care acoperă opțiuni diverse, de la liberalism clasic la neoliberalism și conservatorism. Susținerea acestora i-a permis lui N. Dan să se impună clar în fața principalei sale contracandidate – G. Firea –, pe care a depășit-o cu aproape 26%. Scorul mediu obținut de ADU în competițiile pentru consiliile locale a fost de 29%, iar pentru Consiliul General al Capitalei – de 28%. Nu e loc pentru istorie alternativă, dar e clar că sprijinul acestei alianțe a contat în realegerea lui N. Dan. Dacă, de pildă, din coaliție ar fi lipsit USR, e sigur că diferența față de Firea ar fi fost cu totul alta decât cea consemnată câteva rânduri mai sus. Vă las pe fiecare să o estimați. Ce vreau să spun este că alianțele pot fi decisive.
Suntem acum – și eu, ca și ceilalți votanți ai lui Nicușor Dan și ai Elenei Lasconi – într-o situație delicată. Căci amândoi vor să candideze la prezidențiale. Întrebările pe care ni le punem – ar fi fost bine să fiu singurul, dar mă tem că nu sunt! – vizează mai multe lucruri. Patru mi se par mai importante:
- Prezența amândurora în cursă poate spori susținerea pentru al treilea bloc electoral, aflat în competiție cu cel guvernamental și cu cel izolaționist, sau – dimpotrivă – nu face decât să scindeze cele circa 20 de procente obținute de acest bloc pe 24 noiembrie și 1 decembrie?
- Sunt oare cei doi candidați pregătiți să facă, la nevoie, sacrificiul pe care l-a făcut Ludovic Orban? Adică să se retragă în favoarea celuilalt, dacă vor constata că, rămânând în cursă, tabăra din care ar putea veni voturi pentru amândoi n-ar mai avea nicio șansă nici măcar de a intra în finală?
- Ar fi oare posibil ca retragerea să se petreacă înainte de validarea candidaturilor, pentru a evita ca-n dreptul celui retras să mai apară voturi, cum s-a întâmplat cu Ludovic Orban?
- Ce impact ar avea pe termen mediu, adică în următorii 4-5 ani, nu o victorie (nici ea ușor de gestionat!), ci o nedorită înfrângere în competiția prezidențială a unuia dintre candidați sau a ambilor? Ar mai putea vreunul dintre ei juca un rol semnificativ în opoziție?
Nu e simplu de răspuns la aceste întrebări, cu atât mai mult cu cât spectrul politic va arăta diferit dacă în cursa pentru Cotroceni vor fi unul, mai mulți sau niciun izolaționist și, respectiv, unul sau mai mulți candidați ai blocului guvernamental. Singurii care nu pot evita răspunsurile sunt tocmai N. Dan și E. Lasconi. Iar timp nu prea mai e.
