Acțiunile militare ale Israelului ce au urmat atacului terorist din 7 octombrie 2023 au condus către slăbirea Hezbollah, Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian, concomitent cu eliminarea unor figuri centrale ale acestor organizații, precum Hassan Nasrallah, Ismail Haniyeh sau Yahya Sinwar.
Dar, în tot acest vacuum al Axei de Rezistență a Iranului, se prefigurează nașterea unui nou lider, la fel de carismatic precum Nasrallah, a cărei grupare devine, treptat, cel puțin la fel de influentă și activă precum Hezbollahul libanez.
Abdul-Malik al-Houthi și mișcarea sa se bucură de o imensă ascensiune în mentalul colectiv musulman, nu doar din Orient, ci la nivel global. O lume în care strada nu rezonează totdeauna cu elitele conducătoare, iar propaganda proiraniană se bucură de un succes răsunător. Un succes în ascensiune îl au și videoclipurile, textele sau imaginile virale din social media cu Abdul-Malik, liderul mișcării Houthi.
Fiul lui Husayn Badr al-Din al-Houthi, fondatorul mișcării Houthi, Abdul-Malik continuă cu succes directivele moștenite de la tatăl său, un personaj legat ideologic de principiile revoluției din 1979, cu atât mai mult cu cât personaje precum ayatollahul Ruhollah Khomeini și Osama bin Laden au contribuit la formarea sa culturală. Husayn Badr al-Din este cel care transformă tribul din regiunea Saada în adepții luptei de rezistență, al cărui slogan este: „Dumnezeu este mare, moarte Americii, moarte Israelului, blestem asupra evreilor, victorie Islamului.”
Abdul-Malik preia conducerea mișcării în 2004, după uciderea tatălui său de către forțele guvernamentale, iar dacă atunci Houthi erau doar un grup de insurgentă din nord-vestul Yemenului, astăzi aceștia controlează peste 70% din teritoriul național, inclusiv capitala Sana’a. În două decenii și jumătate, Houthi au reușit să învingă mișcarea Herak, punând capăt tensiunilor secesioniste, să reziste unei coaliții internaționale, alungând guvernul recunoscut de ONU în sud, în zona Aden, și să realizeze atacuri cu drone între 2017 și 2022 împotriva Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite, iar din 2024 până astăzi să orchestreze aceleași tipuri de atacuri împotriva Israelului. Asta după ce, în 2015, cele două monarhii din Golf, împreună cu alți aliați regionali, încercaseră să alunge Houthi din Sana’a, inclusiv printr-o intervenție militară terestră.
Houthi nu doar că a reușit să supraviețuiască în tot acest timp, ci a învățat să se adapteze militar, să improvizeze și să transforme resurse limitate și tehnologii accesibile într-un avantaj strategic, proiectând astăzi putere dincolo de granițele Yemenului și strâmtoarea Bab-el-Mandeb.
Acum, Houthi a devenit un actor non-statal ce poate influența echilibrul regional, atât prin atacurile asupra navelor ce trec prin strâmtoare, atacurile împotriva Israelului sau altor țări arabe, dar mai ales prin rolul crescut în Axa de Rezistență și modul în care poate influența dinamici inclusiv în Cornul Africii.
Houthi face parte din rețelele globale ilicite ale Iranului, dezvoltând totodată un veritabil imperiu financiar și o autonomie tot mai ridicată în producția de armament, implicându-se în contrabandă prin companii-paravan, trafic de droguri, spălare de bani și finanțare prin criptomonede.
În predicile și mesajele sale, Abdul-Malik își consolidează legitimitatea și capitalul de simpatie prin revendicarea statutului de sayyid, prezentându-se ca descendent al Profetului și, implicit, ca o autoritate religioasă autentică.
Implicarea în conflictul din Gaza și în actualul război al Israelului și SUA împotriva Iranului, precum și întregul tablou prezentat mai sus au creat din Abdul-Malik un lider simpatizat în rândul lumii musulmane, iar din organizația sa un actor regional demn de luat în calcul.
Deși, spre deosebire de Hezbollah, au o autonomie mai ridicată în relația cu Teheranul, Houthi sunt în prezent principalul actor al Axei iraniene, reconfigurând nu doar echilibrul de putere militar, ci și imaginarul ideologic al „rezistenței”, printr-un discurs care combină legitimitatea religioasă, victimizarea geopolitică și opoziția frontală față de Occident, devenind un nou pol de atracție pentru mobilizarea simbolică în lumea musulmană.
