Sunt, pentru câteva zile, în Franța. Închei un proiect de cercetare, la care am lucrat în ultimii trei ani, și definitivez un volum, care va aduna rezultatul căutărilor mele în arhivele diplomatice franceze și românești. Dar nu despre ce fac eu la facultate vreau să vă vorbesc. Ci despre câteva impresii cu privire la viața cotidiană dintr-o țară în care am ajuns, pentru întâia dată, acum mai bine de 35 de ani și în care am revenit de nenumărate ori.
Prima impresie are, ce-i drept, legătură cu studiul. Am mers, săptămâna trecută, într-o bibliotecă în care citeam și în anii nouăzeci – Sainte-Geneviève – aflată în inima Cartierului Latin. Atmosfera e aceeași.
La zece dimineața, e coadă lungă la intrare, iar sala cu cele 400 de locuri se umple repede. În majoritatea lor, cititorii consultă resurse electronice, comenzile de cărți tipărite fiind tot mai puține. Asta și fiindcă foarte multe cărți și articole au fost digitalizate. La masa de lucru, nu se pierde timpul: unii iau notițe, alții redactează sau corectează texte, ori citesc foarte concentrați.
Ai dreptul să ieși din sală, pentru pauze mai scurte, ba chiar poți pleca și pentru o oră, ca să mănânci de prânz sau la cină, căci biblioteca e deschisă până la 10 seara. Iar dacă părăsești de tot incinta, locul tău e imediat atribuit altcuiva. În caz că rezervi un loc și întârzii 30 de minute, l-ai pierdut, așa că te așezi frumos la rând.
Totul e organizat impecabil. Constrângerile astea te obligă. Iar seriozitatea din jurul tău își dă sentimentul că ești parte a unui proces continuu de transmitere a cunoașterii.
A doua observație privește transportul. Resursele publice – autobuze, metrouri, trenuri urbane sau peri-urbane – îți îngăduie să traversezi o metropolă în chip decent și, aș adăuga, suficient de rapid încât să nu te enervezi.
Până de curând, aveai abonamente tot mai scumpe pe măsură ce distanțele parcurse creșteau, fiindcă Parisul e o metropolă. De câteva luni, orice călătorie costă vreo 12 lei 50. Asta a încurajat utilizarea mijloacelor de transport în comun. Care ajung în stații după un orar cunoscut oricui. O aplicație bine făcută, adică ușor de mânuit de către orice persoană care știe să scrie și să citească, te previne dacă apare vreo întârziere și îți indică 3-4 variante de ieșire din impas.
La marginea orașului sau în buricul Parisului, nu ești niciodată pierdut. Sunt câteva ore când e foarte multă lume în mișcare, dar în acele perioade din zi, metroul vine la fiecare două minute.
În weekend, am plecat în Normandia, la prieteni vechi. Ca să ajung, am luat unul din cele treizeci de trenuri zilnice care leagă Capitala franceză de Rouen. Prețul biletelor variază în funcție de ora plecării, de la 10 la 22 de euro. Gara de plecare – Saint Lazare – are, de altfel, zece peroane special amenajate pentru cine călătorește în Normandia.
Amicii mei stau într-o comună, situată la vreo 25 de kilometri de Rouen. Pe drum de la gară la casa lor văd vechi situri industriale renovate sau altele nou-nouțe. De la industria parfumului la apărare și de la fabrici de medicamente la centre de big data, regiunea oferă locuri de muncă pentru multe calificări.
Liceele sunt, multe dintre ele, legate de meseriile căutate. Am locuit într-o comună cu 4000 de locuitori, am vizitat un oraș de vreo 18 mii, ca și capitala normandă, Rouen. Peste tot e curat, iar piețele volante, care sunt organizate de două ori pe săptămână – miercuri și sâmbătă într-un loc sau joi și duminică, la câțiva kilometri distanță – le îngăduie producătorilor locali, inclusiv unora care vin cu ce au cultivat în mici grădini, să își vândă produsele. Foarte diverse. E bine știut că nimeni nu cunoaște, de fapt, câte soiuri de brânză sunt fabricate în Franța.
Ieri, am făcut observare electorală, căci s-a ținut primul tur al alegerilor locale. La fel ca și-n Paris, propunerile electorale sunt și în comunele rurale fie foarte precise, fie despre opțiuni capitale pentru o comunitate.
Într-un cartier dintr-o localitate aflată la marginea Parisului, a cărui campanie am urmărit-o în cursul săptămânii, disputa principală dintre candidați era dacă prioritară e instalarea unui bancomat sau ridicarea unei noi creșe.
În schimb, în comuna normandă în care am fost găzduit în weekend, dezbaterea opunea un candidat de 23 de ani unui tânăr pensionar: cel din urmă propunea „topirea comunei” într-una de patru ori mai mare, în vreme ce junele voia să continue dezvoltarea în comunitatea în care s-a născut și unde predecesorii lui au trudit până acum.
Pe la ora 11, la toate cele trei secții de votare amenajate în sala de sport comunală, era coadă. Nu dura, însă, mai mult de cinci minute să votezi. Candidații supravegheau ei înșiși urnele, iar formațiunile de opoziție care nu prezentau liste erau, totuși, reprezentate în sala de vot, ca să se asigure că totul se desfășoară în bune condițiuni.
Lângă urne, cineva așezase pe o masă simplă pains au chocolat și croissants. Votarea s-a încheiat la 6 seara, pentru ca numărătoarea voturilor să se termine înainte de miezul nopții și orice cetățean să afle cine a câștigat.
