Suntem în iarna anului 1940. Polonia și Franța au fost cucerite de Germania. Marea Britanie abia a reușit să-și salveze soldații înconjurați în Dunkirk și a rezistat încercărilor Germaniei de a câștiga supremația aeriană. Fără prea multe soluții, la fel ca în viața reală, Winston Churchill se îndreaptă către Statele Unite pentru susținere, care începând cu 3 noiembrie îl avea președinte pe Donald Trump.
Doar că în loc de lend-lease, primește sfaturi de business.
Cu Donald Trump la Casa Albă, răspunsul pe care l-ar fi primit Churchill ar fi fost probabil următorul:
„Uite, Winston, te respect foarte mult, ești un tip dur, știu că ai luptat în războiul trecut, dar trebuie să întreb lumea ce ai făcut ca să eviți acest război? Nu e vina mea că Hitler e acolo. Poate ar trebui să vă întâlniți și să faceți o înțelegere. O înțelegere grozavă, sigur se poate. Trebuie doar să discutați.”
Sigur, Roosevelt, dincolo de idealismul lui, a ajutat Aliații știind că după ce Hitler ar fi fost învins, SUA ar fi beneficiat economic.
În scenariul nostru, în loc să aprobe ajutor militar, Trump ar fi cerut o analiză cost-beneficiu și ar fi spus că SUA nu va susține gratuit „războaiele altora”.
Revenind la întânirea dintre Churchill și Hitler, ea ar fi avut loc fie la Casa Albă, fie la Mar-a-Lago, unde cel din urmă ar fi fost primit ca un lider al națiunii sale, arhitect al renașterii economice germane. Churchill, în schimb, ar fi primit un „dressing down”, fiind tratat ca un bătrân politician, încăpățânat.
Se fac introducerile și încep negocierile, mediate de Trump. Churchill spune că Franța și Polonia trebuie să-și redobândească teritoriile, Hitler că nu se poate așa ceva, germanii având provincii istorice care au fost recuperate și de la polonezi, și de la francezi; ce a fost luat e teren compensatoriu pentru populația germană.
Și vine momentul „deal”-ului: Marea Britanie recunoaște cuceririile germane în Europa, iar Germania se angajează să nu invadeze arhipelagul britanic. În plus, SUA obținea acces la resursele coloniilor britanice: cauciucul natural și staniul din Malaezia, manganul din Africa de Sud și mai ales ceaiul din India, care nu era cultivat deloc în SUA. Germania promitea că nu va merge mai departe. (Exact cum a promis și la München, în 1938).
Churchill refuză categoric propunerea, iar Trump reacționează la radio, transmițând prin NBC (National Broadcasting Company) și CBS (Columbia Broadcasting System) următoarele:
„Churchill e un tip foarte dificil, refuză orice compromis. Am încercat să rezolv războiul, dar e clar că el nu vrea. De ce să continue Marea Britanie un război pe care nu-l poate câștiga? Dacă nu era despărțită de Germania prin Canalul Mânecii, era cucerită mai repede decât Polonia. Ar trebui să se gândească la cetățenii săi.”
Și așa se încheie povestea ajutorului american pentru britanici. Un an mai târziu, e invadată și Uniunea Sovietică, iar Trump zice că nu e treaba americanilor ce se întâmplă în Europa. La urma urmei, „let them fight”.
Cu Marea Britanie nepregătită de război și incapabilă să facă față bombardamentelor germane, Partidul Conservator îl schimbă pe Churchill în 1941 cu Samuel Hoare, cel care a semnat tratatul Hoare-Laval din 1935 prin care s-a încercat concilierea cu Italia lui Mussolini, fiind recunoscută cucerirea unor bucăți din Etiopia, Eritrea și cea a Somaliei. Hoare ia legătura cu Donald J. Trump și se ajunge la un acord de pace cu Germania, după modelul propus mai sus către Churchill, doar că Germania primea și o parte din coloniile africane ale britanicilor.
Mergând pe repede-înainte, Germania și aliații săi se pot concentra pe „inamicul ideologic”, Uniunea Sovietică, în timp ce Japonia nu mai poartă teama forțelor navale americane în Pacific. Uniunea Sovietică, deși suferă mai multe pierderi umane și teritoriale, rezistă, iar Japonia ocupă China, Filipinele și Indochina. Japoniei îi sunt aplicate sancțiuni economice de către SUA.
În aproximativ trei ani, spre finalul mandatului, Trump intervine și intermediază o pace între Germania și ceilalți combatanți rămași. Pace care prevede ca Germania să păstreze controlul asupra teritoriilor cucerite în Europa, cu specificația că Uniunea Sovietică se întoarce la frontierele stabilite în urma Tratatului de la Brest-Litovsk – fostele state baltice, Belarusul, Ucraina și Caucazul deveneau independente, însă în sfera de influență a Germaniei. În rest, Japonia își păstra cuceririle, dar se regăsea într-un „trade war” cu SUA. Marea Britanie, deja slăbită, își vede imperiul cum se dezintegrează rapid în următorii ani.
Învingătorul, totuși, nu este nici Germania, nici Japonia. Ci Trump, cel care „a adus pacea” atunci când nimeni nu credea că e posibil. „Fără mine, războiul ar fi continuat ani de zile, și am fi riscat un război mondial”.
Factual, o mare parte a lumii rămâne sub control autoritar sau totalitar. În Europa continentală, democrația nu mai există. Iar SUA se mulțumește cu câștigurile economice de pe urma resurselor dobândite pe seama foștilor aliați, implementând un fel de doctrină similară cu „Fortress America”, vehiculată la nivel de discurs de Robert A. Taft, unul dintre principalii izolaționiști americani de la începutul Războiului Rece.
Revenind la zilele noastre și la realitate, ce rol servește scenariul ăsta fantezist? Să arate că iluzia păcii poate fi uneori de fapt vânzarea victoriei. Mai ales atunci când vorbim despre valori și principii în care se presupune că ne regăsim.
