Multă lume poate se întreabă de unde obsesia așa-zișilor ‘suveraniști’ din România pentru antichitatea geto-dacă a românilor. Retorica lui Călin Georgescu abundă în referințe la daci, conspirația tandemului Robertin Dinu – general Theodoru preconiza să redenumească România în Geția, iar pe sediile AUR de prin toată țara este pictat în exces chipul lui Decebal. Răspunsul credem că stă în proiecția despre societate a celor din această ‘famiglie’ politică, care văd România într-o formă închisă, organizată strict în jurul personalității unui lider puternic și de necontestat. Iar pentru acest lucru este nevoie de o mitologie a măreției care să-i anime pe adepți și să justifice excesele conducătorilor, totul în numele națiunii personificate de lider.
Pornim în descifrarea acestei obsesii de la o declarație a președintelui Turciei, Recep Tayyip Erdoğan. Mai degrabă decât cu Atatürk, fondatorul Turciei moderne, democratice și seculare, Erdogan se compară simbolic cu marile figuri ale Imperiului Otoman, în special cu Soliman Magnificul, sultanul care a dus un imperiu autoritar și religios la maximul întinderii sale teritoriale. Într-un discurs la ceremonia premiilor Academiei Turce de Științe din decembrie 2024, Erdogan declara: “Viziunea noastră nu poate fi limitată la cei 782.000 de km pătrați [ai țării]. Cei care întreabă de ce Turcia se află în Libia sau Somalia nu pot înțelege această viziune.”
Nu este un caz singular, fiind de fapt regula pentru ‘suveraniștii’ de azi să-și proiecteze regimul după “epoca de aur” a țării lor, după cum se exprimă chiar președintele SUA Donald Trump în propaganda MAGA. Trump spre exemplu își aseamănă regimul cu ‘perioada glorioasă’ a țării sale de la sfârșitul secolului XIX, atunci când SUA au devenit o mare putere. În lumina retoricii agresive, de anexare, a administrației Trump la adresa Canadei sau Groenlandei, nu este deci o coincidență că reperul simbolic al MAGA vine din a 2-a jumătate a secolului XIX. Este ultima epocă în care țara a crescut teritorial semnificativ, achiziționând Alaska de la Rusia și cucerind militar Puerto Rico și Filipine de la Spania. Începând mai ales cu președintele democrat Wilson, după Primul Război Mondial, strategia imperială a SUA a trecut treptat din registrul teritorial în cel ideatic: America a început să susțină expansiunea democrației la nivel internațional prin alianțe bilaterale și organizații multilaterale cu state care aveau o vocație similară.
Peste tot unde există ‘suveranism’ există o ‘epocă de aur’ și o moștenire a măreției. Rusia ‘țarului’ Putin, folosind pan-slavismul și pan-ortodoxismul, urmează testamentul lui Petru cel Mare de a face din Marea Neagră și Dunărea inferioară teritorii rusești, dar și moștenirea lui Stalin de a domina Europa Centrală. Ungaria lui Orban se raportează la regatul medieval înființat de Ștefan cel Sfânt, care acoperea la apogeu teritorii de la Brașov până la Trieste. La fel ca Ungaria ‘prietenului’ Orban, deși teritorial se suprapun destul de mult, Serbia lui Vucic visează la și propagă în imaginarul colectiv Regatul Sârb medieval al lui Ștefan Dușan, o Serbia Mare care include cam toți Balcanii de Vest.
În cazul românesc, o istorie națională medievală nu prea măreață a obligat imaginarul colectiv să meargă până în antichitatea daco-romană. Din considerente de unicitate regională, fondatorii României moderne din secolul XIX au pus accentul pe moștenirea romană. În schimb, național-comunismul ceaușist a mers și mai departe, ‘inventând’ pentru ‘conducătorul mult iubit’ Nicolae Ceaușescu măreția geto-dacă a lui Burebista și Decebal. Mai toate hărțile care circulă în mediile interesate oferă ca reper Dacia lui Burebista, aceasta cuprinzând teritorii generoase din toate țările cu care se învecinează România astăzi. Care este deci explicația acestei generozități propagandistice, care, până la urmă, îi pune din start pe picior de conflict între ei pe toți conducătorii așa-zis ‘suveraniști’?
Cea mai simplă și mai logică explicație ni se pare a fi relația simbiotică dintre poporul dornic de ‘salvatori’ și dorința de putere cât mai mare și mai lungă a mișcării politice și a liderului ei, relație care nu poate să ducă decât la autoritarism și dictatură. Pentru oamenii simpli din popor, mai ales cei învățați din familie cu valorile tradiționale și educați apoi într-un sistem de învățământ bazat mai mult pe istorie romanțată decât pe spirit critic, tentația măreției naționale este de nerefuzat. Un politician și un partid care vor să captureze societatea și să răstoarne ordinea internațională, precum Putin și Rusia Unită, Erdogan și AKP, Orban și FIDESZ, Vucic și SNS ori Georgescu și AUR, vin ca o mănușă pe acest fundal popular. Și singura direcția spre care se pot îndrepta este puterea și mai mare, prin marginalizarea și reprimarea ideilor concurente și a indivizilor incomozi, ca toate mișcările mesianice și exclusiviste înaintea lor.
Haideți să vedem realitatea politică în proximitatea ‘suveranistă’ a României. Putin este la putere dictatorial din 1999, Erdogan din 2003, Orban din 2009 și Vucic din 2012. Trump nu recunoaște alegerile pierdute din 2020, iar acum devine tot mai clar ca-și dorește un alt mandat, neconstituțional pe moment. În Rusia, oponenții politici ai lui Putin, precum Boris Nemtsov și Alexei Navalnîi sunt morți, foarte probabil asasinați. În Turcia pușcăriile sunt pline de opozanți și jurnaliști critici. În Ungaria, campania demonizării lui George Soros a dus la expulzarea Universității Central-Europene din țară. În Serbia, alegerile parlamentare din decembrie 2023 au fost condamnate pe larg de comunitatea internațională drept fraudă pe scară largă a SNS. Peste ocean, Trump a excelat în marginalizarea vocilor critice din Partidul Republican, iar acum a început să amenințe cu suspendarea judecătorii incomozi.
Acest lucru nu înseamnă că liderii și partidele ne-‘suveraniste’ nu urmăresc puterea, ci doar că o urmăresc într-un cadru limitat și reglementat prin Constituție și legi. Acest fapt generează un tip de regim care este mai democratic și mai deschis decât unul ‘suveranist’, pentru care nu există compromis: națiunea și țara sunt singurele care contează, iar conducătorul este singurul care le poate reda măreția.
Poate mai mult decât oricare altul, cazul Turciei, cu evenimentele recente de acolo, este relevant și pentru România, deoarece ne arătă cum ar putea ajunge țara noastră în cazul în care puterea prezidențială este preluată de așa-zișii ‘suveraniști’. La Istanbul, acum 3 zile, pe 18 martie, primarul Ekrem Imamoglu, principalul adversar al lui Erdogan, a fost arestat: mai mult ca sigur îi va fi interzisă candidatura, iar Constituția va fi modificată pentru a permite un nou mandat pentru președintele Erdogan. Pe de altă parte, la București, mult hulitul Iohannis, la fel ca Băsescu înaintea lui, a fost forțat de ‘sistem’ să plece de la putere, fără a se încerca vreodată în cei 20 ani de mandat al celor doi modificarea Constituției în interes propriu sau de partid. În același timp, un așa-zis ‘suveranist’, Călin Georgescu, a fost interzis pentru că dorea, pe ascuns, uzurparea Constituției.
Diferența de regim democratic în favoarea României europene a ‘sistemului’, în comparație cu Turcia otomanistă a lui Erdogan, susținut și el totuși un sistem, doar că mai ierarhic, este semnificativă spunem noi. Ea pornește de la faptul că Georgescu este cercetat în libertate, după doar câteva ore de anchetă, pe când Imamoglu este încă în stare de arest în penitenciar, predicția legală fiind optimistă pentru primul și sumbră pentru cel de-al doilea. Și acesta este doar începutul avantajelor democratice pentru o Românie parte a unei Uniuni Europene a statului de drept în raport cu o Turcie ‘suveranistă’ și măreață, dar în care drepturile cetățeanului pălesc în fața statului și conducătorului.
Trebuie să avem deci grijă ce alegem pentru că, având dictatura foarte probabilă a ‘suveranismului’ la orizont, s-ar putea să fie ultimul vot liber pe care îl dăm și ultimele partide autonome pe care le putem frecventa. Nu am zis noi asta, doar cităm din Trump, ‘dictatorul aspirant’ american, ca să folosim expresia generalului Milley, și din Georgescu, ‘trezitul în conștiință’ român. Trump spunea la o conferință republicană din iulie 2024 că dacă este votat în noiembrie, “în patru ani, nu va mai trebui să votați. Îl vom repara atât de bine, încât nu va mai trebui să votați”. La fel, Georgescu declara în aprilie 2024 că “nu vor mai fi partide politice în această țară. Niciunul! Niciun partid politic!”. Și totul în numele unei iluzorii ‘epocii de aur’!
