Astăzi, ar fi trebuit să știm cine îi ia locul lui Iohannis. Nu vom avea numele succesorului prea curând. Și nu pentru că s-ar număra greu voturile. Pur și simplu nu am mai ajuns la urne. Voi reaminti de ce, apoi voi sugera cum putem ieși din impas.
De la începutul anului încoace, de câte ori am fost întrebat ce miză au alegerile din 2024, am răspuns: alternanța. Multora a trebuit să le lămuresc termenul, fiindcă e cvasi-dispărut din vocabularul nostru politic: un regim cunoaște alternanța atunci când partidul (sau coaliția) care organizează alegerile ajunge în opoziție.
Noi am avut parte de patru asemenea situații, în perioada 1996-2008, adică exact atunci când ne-am atins cele două mari obiective post-1989: aderarea la UE și primirea în NATO. De atunci, prin diverse tertipuri și mașinațiuni, cine a organizat scrutinul legislativ a rămas la putere. Era, deci, firesc să mă întreb dacă în 2024 am fi putut reveni la alternanță, adică dacă ar fi posibilă o majoritate fără PSD și PNL. Sau măcar fără PSD, care, exceptând 9 luni din 2012, a controlat toate guvernările din ultimii 12 ani.
Rezultatul alegerilor din 1 decembrie ne arată că un guvern în care să nu intre nici PSD, nici PNL e exclus: cele două partide au împreună 42% din mandate. Pentru ca ele să ajungă în opoziție, ar trebui să se alieze USR, UDMR, celelalte minorități, AUR și Șoșoacă. Nu-i posibil: România din 2024 nu e Moldova din 2019, și nu doar întrucât îi lipsește o Maia Sandu. Cea care a avut inteligența să se alieze, într-un prim moment, cu forțele pro-Kremlin ca să-l răstoarne pe oligarhul care monopolizase puterea, pentru a-i înfrânge, apoi, pe aliații de circumstanță în alegerile prezidențiale. Da, oligarhul Plahotniuc era susținut atunci de la București de PSD, PNL și Iohannis. Dar situația e oleacă mai complicată decât era la vecinii noștri din Est în urmă cu cinci ani.
Într-adevăr, vreme de o săptămână, PSD și PNL au părut să fie înfrânte, deoarece candidații celor două partide nu au intrat în finala prezidențială. Însă dezvăluirea adevăratei identități a lui C. Georgescu, inclusiv a unora din mecanismele presupuse a fi fost folosite de acest amic al Kremlinului pentru a modifica voința electorilor, a aruncat la coș ideea alternanței. S-a mers chiar în direcția contrară, în care a fost convenită o largă coaliție, în care PSD și PNL erau pilonii unei majorități, repede botezată ca pro-europeană, la care urmau să mai participe USR și UDMR. O înțelegere aproape miraculoasă, dacă ținem seama că, înainte de a fi fost agreată, USR și PSD dezgropaseră securea războiului, în weekendul în care BEC s-a apucat să numere din nou toate voturile de la prezidențiale, la solicitarea CCR.
Ajungem astfel la actorul cel mai important al acestui scrutin. Unul care a hotărât, mai întâi, validarea primului tur al cursei pentru Cotroceni, deși numărătoarea cerută de către aceiași judecători nu se încheiase, pentru ca, patru zile mai târziu, să ia decizia anulării scrutinului din 24 noiembrie.
În sprijinul acestei decizii au fost folosite comunicările făcute de serviciile de informații în ședința CSAT de dinaintea legislativelor. Cu argumentul tacit că acestea nu fuseseră desecretizate în ziua când CCR s-a pronunțat asupra primului tur, ci – fericită coincidență! – abia atunci când majoritatea pro-europeană era configurată. Judecătorii au mers, însă, și mai departe. În ședința în care au anulat primul tur al prezidențialelor, ei au hotărât și blocarea sine die a schimbării la cel mai înalt nivel.
Adevărul e că, atunci când am tot vorbit despre alternanță, nu mi-am închipuit nicio clipă că vom încheia anul cu Iohannis la Cotroceni. Mi se părea de la sine înțeles că vom avea pe altcineva în jilțul prezidențial.
Nu mai eram, mi se părea mie, în vremurile când CCR și cetățenii acceptau un al treilea mandat pentru un șef de stat. La un moment dat, se părea chiar că președintele în funcție ar putea pleca înainte de finalul celui de-al doilea. Era perioada când el visa la o înaltă demnitate internațională, iar guvernul stabilise chiar devansarea scrutinului prezidențial din acest an. Ei, bine, acum nu mai pleacă.
Această parte a deciziei CCR ridică două probleme: prima ține de folosirea unui singur aliniat din articolul referitor la durata mandatului prezidențial, și anume cel care spune că președintele în funcție e la Cotroceni până când depune jurământul succesorul său. Un aliniat interpretat ca o portiță deschisă, de fapt, pentru prelungirea mandatului dincolo de limita prevăzută în aliniatul următor al articolului 83, care menționează starea de război sau de catastrofă ca singurele împrejurări în care pot fi depășiți cei cinci ani de președinție.
A doua problemă ridicată de decizia CCR e politică. Judecătorii CCR au cerut guvernului să propună un nou calendar electoral, dar nu i-au fixat un termen. Cetățenii și-au pierdut toată puterea: ei n-au votat și nici nu știu când pleacă de la Cotroceni – peste o lună, peste un an sau peste trei? – Klaus Iohannis.
Acesta n-a întârziat să apară în fața publicului pentru a spune „rămân în mandat”. Anularea primului tur și declarația președintelui au avut trei consecințe imediate.
Prima: finaliștii cursei prezidențiale, atât de diferiți în multe privințe, au spus pe o singură voce: statul a călcat în picioare democrația.
În al doilea rând, coaliția pro-europeană a părut să se evaporeze mai repede decât se născuse. Mai ales că, în noile condiții, partidele ar urma să decidă dacă au din nou, fiecare în parte, câte un candidat la prezidențiale. Nu-i de mirare că, în aceste condiții, nu am mai auzit nicio tabără vorbind despre tandemul Lasconi-Bolojan, deși acesta era prima piatră la temelia unei posibile alternanțe.
În fine, văzând că șeful statului nu are de gând să plece, responsabilii instituțiilor care aveau datoria de a bloca interferența Rusiei par să fi primit semnalul că-l pot imita. În țară s-a întâmplat o grozăvie și toți cei care ar fi putut face ceva par să fi ales „rămânerea în mandat”. Dacă rușii au rupt cordoanele de securitate care ne apărau, e cineva de vină? A ațipit măcar unul în post?
Toate aceste trei consecințe riscă să semene și mai multă confuzie, și mai multă lehamite. Deciziile luate de CCR și de președinte ar putea să nu ne fie de ajutor. Nu din perspectiva democrației, ci a statului. Asta dacă vrem un stat al cetățenilor, nu al incompetenților sau al impostorilor gata să delireze pe multiple voci.
Care ar fi alternativa? Foarte sumar, patru repere:
- Consider că președintele ar trebui să revină asupra deciziei de a „rămâne în mandat”, anunțând că va demisiona din funcție cu o zi înainte de data-limită prevăzută de Constituție. Asta ar permite activarea art. 98, ce prevede înlocuirea șefului statului cu președintele Senatului.
- O asemenea poziție ar responsabiliza partidele ce pot forma o majoritate și le-ar împinge să negocieze susținere reciprocă nu doar pentru un interimar la Cotroceni, ci și pentru un candidat comun la prezidențiale și, desigur, un premier.
- Numirea unui interimar ar obliga guvernul nou alcătuit să hotărască un calendar electoral astfel încât, așa cum cere Constituția, interimarul să fie schimbat în maximum 3 luni cu un președinte ales.
- Toți demnitarii și funcționarii cu responsabilități în domeniul gestiunii electorale, ca și cei aflați în fruntea instituțiilor din domeniul securității naționale și care se fac vinovați pentru întârzierea cu care au detectat influența rusă sunt schimbați cu persoane mai competente. Am convingerea că se găsesc unii mai răsăriți.
Toate astea ar schimba logica, ritmul și stilul soluțiilor ce ni se propun: am simți, cred eu, consens democratic, promptitudine și oleacă de inteligență politică. Drama prin care am trecut, îmi pare rău s-o spun franc, are printre izvoare imensele cantități de ură, de lene și de prostie revărsate în deceniul Iohannis în spațiul politic.
