Este o copilărie să ne uităm la un singur indicator economic (PIB) și pe un singur an sau pe un număr mic de ani și să tragem vreo concluzie despre starea economiei.
Să ne amintim: în 2006-2008, trei ani la rând, România a avut cea mai mare creștere a PIB din Estul Europei; peste 9% în 2008! După care a venit criza. Și ce criză! O tăiere a salariilor bugetarilor cu 25% nu știu să se mai fi întâmplat pe planetă.
Vreți să mergem mai în urmă? Guvernul Văcăroiu a generat una din cele mai mari creșteri economice din Europa în 1995… după care a venit, well, criza.
Putem merge mai în urmă, în România comunistă a anilor 1970, despre care unii cred că a fost OK, dar după care a venit… foamea. „Creșterea” din anii 1970 nu a fost OK. Era „canceroasă”. Foamea din anii 1980 nu a venit întâmplător, nu a venit fiindcă a înnebunit Ceaușescu sau fiindcă l-a stricat „sinistra lui soție”. Din contră, foamea a fost urmarea logică, firească a deciziilor luate în anii 1950, 1960, 1970; a fost consecința construirii „socialismului multilateral dezvoltat”, cu coloși industriali falimentari. Și a faptului că s-au terminat banii altora.
În anii 1980, poporul a fost înfometat fiindcă era nevoie să se economisească enorm fie și pentru a întreține industria mamut nerentabilă, construită de genialul cizmar din Scornicești (cineva trebuie să plătească pierderile).
Așadar, este o copilărie să te uiți la un indicator și să tragi concluzii despre starea economiei. Este ca și cum te-ai uita la vitezometru și ai trage concluzii despre starea tehnică a mașinii. „Orice prost poate merge tare” îmi spunea odată tata; orice rablă poate prinde mulți km/h. Dar asta nu înseamnă că va și ajunge la destinație sau că mâine dimineață va mai porni.
De asta există știință: ca să învățăm, ca să ne deșteptăm, ca să înțelegem unde ne aflăm, cum am ajuns aici și încotro ne îndreptăm. Știința economică există ca să ne lumineze în acest tărâm particular. Așadar, să examinăm cu atenție economia României: ce observăm?
În baza științei putem spune că starea economiei noastre este proastă. Suntem anesteziați sau, dacă doriți, trăim cu un drog, cel al fondurilor europene, și avem impresia că o ducem bine. În realitate, suntem cu un picior în groapă. Evident, într-o economie sănătoasă, care crește natural, nu ar fi nevoie de creșterea impozitelor; asta s-a întâmplat în istorie doar atunci când situația s-a împuțit.
Noi raportăm o așa-zisă creștere economică de 2%, când doar fondurile UE primite au fost de 4,4%; iar la anul ne propunem o creștere economică de 3%, când ajutorul extern de la UE se ridică la 4%. Un minim bun-simț ar trebui să ne spună că, dacă dintr-un sistem iese mai puțin decât bagi, înseamnă că sistemul are pierderi; și că, dacă nu ai băga aceste fonduri europene, atunci nu ai avea ce creștere să raportezi.
Apropo, ca să vă faceți o idee și mai clară despre ce înseamnă cei 4,4% bani europeni pe care Ministerul Finanțelor îi arată că au intrat în România: ei reprezintă pentru stat tot atât de mult pe cât reprezintă întreaga „cotă unică” (mă rog…), adică impozitele pe venit/profit adunate de la toți cetățenii și de la toate firmele; practic, este ca și cum statul român mai trăiește pe spinarea a încă unui popor sau pe a unei Românii ipotetice cu 40 de milioane de locuitori.
Această asistență externă colosală permite atât bugetarilor, cât și sectorului privat, să se întindă mai mult decât le este plapuma. Aici propaganda funcționează din nou: ne arată cât de mult consumăm, consumul românilor ajungând la 86% din media europeană; am prins din urmă Spania, Portugalia, deja le suflăm în ceafă nemților. Comparația devine ridicolă dacă ne uităm la Japonia, unde consumul individual este doar puțin mai mare decât al României, reprezentând 90% din media europeană. Când privim statisticile, vedem cum România prinde din urmă Japonia și o va depăși la pas!
Evident, propaganda nu oferă o explicație pentru acest paradox. Explicația o găsim în manualele de macroeconomie. În cuvinte simple, explicația este că, în timp ce japonezii nu consumă cât produc și sectorul lor privat economisește circa 8% din PIB anual (ceea ce permite finanțarea deficitului public și chiar înregistrarea unor economii la nivel agregat, societal), românii consumă mai mult decât produc: sectorul privat are la rândul său un deficit de 3% din PIB, care se adaugă astfel deficitului înregistrat de guvern.
Carevasăzică este aberant să te uiți la un singur indicator, la PIB sau la consum și să tragi concluzia că totul este roz. Atunci când consumi pe datorie situația nu este roz, ci maro. Fiindcă nu vei putea consuma pe datorie la infinit. Fiindcă asistența externă se va termina și atunci consumul va trebui să se contracte cât este plapuma pe care ne-am croit-o.
Realist vorbind, economia României este acum în recesiune. O arată nu doar scăderile din industrie și din construcțiile rezidențiale, ci și cifrele foarte slabe de vânzări din comerț: 2% creștere în acest an.
Însă ni se spune că economia crește pe baza investițiilor. Da, însă trei sferturi din aceste cheltuieli sunt finanțate de UE. Și ele se întâmplă acum. La o scară istorică relevantă, acest influx de bani reprezintă doar un puseu, un val care urmează să se retragă. Când proiectele finanțate de UE se vor termina, atunci se vor termina și șantierele și zecile de mii de locuri de muncă create direct sau indirect de acești bani, iar România se va întoarce în epoca dinaintea PNRR, când va trebui să trăiască mai degrabă pe propriile picioare decât pe asistența externă formidabilă (un adevărat Plan Marshall) pe care o primește în prezent.
Investițiile sunt importante, dar să nu le fetișizăm. În ultimii 20 de ani România a avut an de an o rată mai mare a investițiilor decât Polonia, dar românii nu au ajuns la salariile polonezilor. Asta ca să nu mai amintesc de rata enormă a investițiilor din timpul lui Ceaușescu. În anii 2004-2008 formarea brută de capital fix din România bătea mai sus de 30% din PIB. Și?
Crizele care au urmat de fiecare dată s-au produs tocmai din cauza investițiilor proaste, care nu au adus randament și care, deci, au servit doar să umfle PIB pe moment. Cu alte cuvinte, contează enorm calitatea investițiilor. Și, încă mai important: contează calitatea instituțiilor, deoarece instituțiile modelează decisiv dinamica unei economii pe termen lung. După cum știm, instituțiile noastre nu s-au schimbat, cu toate că, la pachet cu banii din PNRR, ar fi trebuit să facem reforme.
Însă nu am reformat nimic, absolut nimic. Statul este la fel de mare jucător în economie, cu câteva mii de companii de stat. Nu am privatizat nimic și nici nu se dorește asta, deși PNRR o cerea. Nu am îmbunătățit cu nimic managementul companiilor de stat, din contră: am creat o structură matrioșka pentru a controla centralizat toate companiile în fruntea căreia se află persoane care nu au fost niciodată asociate cu vreo performanță financiară sau administrativă.
Pilonul II de pensii, care ar putea contribui decisiv la (1) creșterea nivelului de trai al viitorilor pensionari și la (2) finanțarea investițiilor private, eficiente în economia României, face sistematic obiectul comploturilor și tentativelor de subminare; guvernul nu dă nici o atenție apelurilor venite din partea administratorilor fondurilor de pensii care arată că reglementările actuale îi împiedică să investească mai eficient și în beneficiul românilor banii acumulați. Administrația publică este împovărătoare, încremenită în starea anterioară aderării României la Uniunea Europeană, când milioane de români în putere de muncă încă nu părăsiseră țara.
Elocvent este regresul înregistrat în clasamentul libertății economice. Regresăm mai accelerat decât pe vremea lui Dragnea. Iar ne-a depășit Albania; Bulgaria, Cehia, Polonia, ca să nu mai vorbesc de Estonia, sunt deasupra noastră, sub noi a căzut doar Ungaria. Încă un pas-doi și vom ajunge să trăim într-o țară „mostly unfree”. În timp ce propaganda ne tot spune că asta nu contează, că ceea ce contează e PIB-ul (fix ca pe vremea lui Ceaușescu!), că vom fi toți fericiți după modelul turcesc, pakistanez sau chinez – unde partidul unic și junta militară urcă PIB-ul pân’ la cer – știința și istoria ne arată că prosperitatea merge doar mână în mână cu libertatea.
În loc de libertate, însă, ni se pregătesc noi biruri. Creșterea poverii fiscale din 2022 nu a adus mai mulți bani la buget: veniturile fiscale au fost în 2023 mai mici decât cele din 2022, ca pondere în PIB.
Să ne amintim: la vremea respectivă, ni s-a spus că creșterea impozitului pe dividende, a taxelor pe contractele part-time ș.a. vor aduce venituri fiscale mai mari cu aproape 1% din PIB. În prezent ni se spune că noile măriri de taxe vor aduce, din nou, cu 1% din PIB mai mult la buget. Chiar dacă acest lucru se va întâmpla, el nu va rezolva starea jalnică a finanțelor publice.
Constatarea nu îmi aparține, este concluzia trasă de FMI și de toți observatorii independenți. Ceea ce înseamnă că anul 2025 va găsi România într-o situație bugetară la fel de proastă, însă cu taxe deja mărite.
O nouă și deja telefonată mărire a impozitelor în 2025 va reduce și mai mult libertatea economică și va sugruma economia României; nici o economie din lume nu funcționează cu „taxe letale”.
Pe fondul scăderii intrărilor de bani europeni și cu impozite mai mari România se îndreaptă spre criza perfectă.
