Pentru unii filozofi ai artei, a crea și a rezista înseamnă unul și același lucru. Ce ne facem însă atunci când statul, ca principal actor politic, definește nu doar creația, ci și ceea ce reprezintă, în sine, rezistența. În acest caz, ce le mai rămâne artiștilor de făcut?
În Uniunea Artiștilor Plastici și artistul socialist de stat, cea mai recentă carte publicată de Caterina Preda la editura IDEA (2023), artistul, ca membru al societății, dar mai ales ca participant la viața politică, devine epitom pentru ce (mai) poate să însemne arta într-un regim totalitar.
Survolând perioada 1950-1990 și, într-o a doua instanță, 1990-2020, analiza adoptă o perspectivă instituțională aptă să explice mecanismele regimului în care instituția în cauză – UAP, ulterior UAPR – trebuie să funcționeze. În acest sens, urmărind îndeaproape, printr-o muncă de cercetare densă, extinsă de-a lungul a mai mulți ani de căutări în arhive și de dezbateri asupra subiectului, autoarea reușește să surprindă, prin ceea ce ea numește „o autobiografie instituțională”, deciziile politice care afectează statutul artistului din RPR/RSR/România.
Analiza nu are pretenția exhaustivității și, în consecință, stilul și conținutul operelor nu fac obiectul acesteia; nu e vorba, deci, de o istorie a artei, deși și aceasta are, pe alocuri, rolul ei (vezi, de pildă, capitolul despre realismul socialist inspirat de sovietici, preluat parțial la noi și adaptat contextului local). E vorba mai degrabă de o descurcare a ițelor instituționale – încurcate și înnodate – care surprind logica de funcționare a sistemului politic. De aici și meritele cărții: la finalul lecturii, cititorul înțelege, cel puțin dintr-o altă perspectivă, de ce arta nu poate scăpa politicului – reciproca fiind în egală măsură valabilă.
Într-o primă instanță, plecând de la surse diverse și numeroase (1500 de dosare de arhivă!), Caterina Preda reface traseul instituțional al Uniunii Artiștilor Plastici, uniune care-și trage rădăcinile din fostul Sindicat al Artelor Frumoase (SAF) și care, după 1990, a devenit Uniunea Artiștilor Plastici din România (UAPR). Mai exact, arhivele, cataloagele expozițiilor, interviurile, ziarele vremii oferă o privire de ansamblu asupra instituționalismului cultural oficializat în perioada comunistă, trecând în revistă schimbările structurale progresive (reorganizările teritoriale, redistribuirile financiare prin crearea Fondului Plastic) și redefinirile rolului artistului de-a lungul timpului (statutele UAP devin astfel indicatori ai evoluției regimului).
În altă ordine de idei, este de la sine înțeles că logica înființării UAP se subordonează dorinței de control și de centralizare exercitate – cum altfel? – de sus în jos, dinspre factorii decizionali spre societate. Paradoxal totuși faptul că, la data creării, Uniunea răspundea nevoii artiștilor de a primi un sprijin economic și social din partea statului.
Pe parcurs, însă, acest fapt a lăsat locul unei relații de supradeterminare, ceea ce a și făcut ca orice breșă existentă la nivelul aparatului de stat să se resimtă și în breasla artiștilor: birocratizarea, confuziile, paralelismul, relația fragilă cu celălalt (fie el în afara sau în interiorul granițelor) atestă incoerența inevitabilă a unui sistem cu pretenții totalizante. Interesante sunt în acest sens interviurile realizate de autoare cu artiștii și dosarele de urmărire deschise pe numele lor, întrucât aici se pot remarca intențiile nealiniate ale sistemului și ale celor ce creau în numele lui.
De altfel, relația cu Securitatea cunoaște grade diferite de exercitare a puterii, aceasta variind de la control sau cenzură (1950-1960) la prevenire sau dominație (1970-1980) – a doua fiind, cred eu, cu atât mai insidioasă, cu cât era mai ambiguă.
În fine, ultimul capitol deschide calea către o discuție mai amplă despre artă în democrație, finanțarea producției artistice, statutul artistului plastic în stat. Odată cu trecerea către o altă paradigmă politică, Uniunea își schimbă statutul juridic, intrarea în sânul acesteia se democratizează, de unde și numărul mai mare al membrilor – aceasta în ciuda diminuării privilegiilor sau a pierderii monopolului în crearea monumentelor de for public.
Așa cum atent a fost studiată de Caterina Preda – cu toate breșele din sistem și redefinirile instituțional-ideologice, cu toate continuitățile și discontinuitățile rezultate din acestea – funcționarea Uniunii Artiștilor Plastici reușește să răspundă în fond la o întrebare: cât din artă revine politicului și cât din politic (poate) pătrunde în artă.
