Think-tank-ul EFOR a lansat în dezbatere publică Raportul său anual Următorii 10 ani. Cele 7 riscuri pentru România, în care autorii radiografiază contextul economic și politic actual și, în al doilea rând, prospectează provocările pe termen lung ale dezvoltării României, începând cu cele economice și terminând cu rolul țării noastre într-o Uniune Europeană cu 35 de membri. În această primă secțiune, am selectat tema stagnării post-aderare EU, numită uneori și „blestemul post-aderării”, exemplificată de cazul Portugaliei și o potențială amenințare pentru România.
Fostele state comuniste din Europa de Est, inclusiv România, au avut o tranziție fericită în ultimii 30 de ani, deși cetățenii nu o percep întotdeauna ca atare. Cele 11 țări care sunt în prezent membre noi ale Uniunii (New Member States, NSM) au redus mult din decalajul de dezvoltare față de Occident.
Republica Cehă și Slovenia se situează acum deasupra Greciei, Portugaliei și Spaniei în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor. Progresul accelerat s-a datorat în primul rând integrării în marea piață comună, revalorizării activelor și resurselor existente atunci când acestea au putut fi utilizate mai eficient decât în vechiul sistem socialist, statutului lor de beneficiari neți ai fondurilor UE și, în general, efectelor pozitive ale procesului mai larg de globalizare din ultimele decenii.
În această privință, după cum remarcă analiști, acest succes regional mare și întins pe decenii a avut însă mai puțin de-a face cu calitatea elitelor politice locale, cu strategii inteligente sau cu decizii politice proactive.
„Deși situaţia nu e la fel peste tot, politica economică din ultimii 30 de ani a fost în general aceea a impozitelor scăzute, a unei intervenții guvernamentale limitate și a acordării de prioritate atragerii de investiții străine directe. Guvernele [din NSM] tind să aibă niveluri substanțial mai scăzute ale datoriei publice și ale cheltuielilor publice ca pondere în PIB în comparație cu Europa de Vest. Politica industrială, care a fost un principiu-cheie al creșterii în Europa de Vest și în Asia de Est în trecut, a fost în mare parte absentă în [NSM] în ultimele trei decenii. O mare parte din [regiune] este puternic industrializată, țările de la Vișegrad având ponderi ale industriei prelucrătoare în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și valoarea adăugată mai mari chiar și decât Germania. Dar acest lucru s-a realizat fără o politică industrială activă semnificativă și mai degrabă prin utilizarea intensă a subvențiilor și altor forme de încurajare pentru investiții străine directe”[1].
Convergența economică a noilor state-membre cu Vestul Europei
Tendința pozitivă a devenit observabilă cu mult înainte de aderare, încă din anii 1990, iar după 2000 a devenit o certitudine, deoarece piețele, instituțiile și societățile au anticipat-o cu cel puțin un deceniu în deciziile lor punctuale. Per ansamblu, într-un experiment istoric fără precedent, procesul a îmbunătățit viața oamenilor din Europa de Est, în special în țări precum România, care aveau întârzieri grave în materie de dezvoltare, în decurs de doar o generație.
Susținuți de soft power-ul Uniunii Europene, de care s-au apropiat treptat, locuitorii din Europa de Est o duc mai bine astăzi decât în 1990 în toate domeniile, de la calitatea serviciilor publice la speranța de viață. Economia funcționează mai bine decât în orice altă perioadă anterioară, chiar dacă luăm de bune cifrele statistice publicate de regimurile comuniste, care sunt oricum pline de distorsiuni triumfaliste.
Dezindustrializarea și restructurarea post-comunistă au afectat unele zone din NSM, în special cele monoindustriale, dar, așa cum spune Grieveson în citatul de mai sus, industria rămâne o componentă mai importantă a PIB-ului în regiune decât în Europa de Vest: se produce și se exportă mai mult și la o calitate mai bună, cu mai puțină forță de muncă angajată, care lucrează în condiții mai bune și doar cinci zile pe săptămână (nu șase sau mai multe, cum se întâmpla uneori înainte de 1990).
De asemenea, calitatea vieții s-a îmbunătățit substanțial în perioada postcomunistă, în special în țări precum România, unde anii 1980 au fost deosebit de traumatizanți pentru societate. Indicele de dezvoltare umană (HDI) a crescut în mod constant (cu o scădere în timpul crizei Covid) în ultimele trei decenii. OSI Sofia publică un indicator de recuperare a decalajelor față de Europa de Vest (catch-up index) măsurat pe patru dimensiuni: economie, democrație, calitatea vieții, calitatea guvernanței [2].
Concluzia este, de asemenea, optimistă: Europa de Est recuperează într-adevăr decalajul față de Occident, deși un pic mai rapid în ceea ce privește dimensiunea economică și un pic mai lent în ceea ce privește calitatea vieții. În mod remarcabil, România se află permanent în zona verde a indicelui pentru perioada analizată.
Convergența cu dezvoltarea economică occidentală, așa cum se vede în Fig.1, reflectă în mod clar influența mai multor factori, dar în primul rând atracția gravitațională a Uniunii Europene. Aceasta devine deosebit de puternică odată ce aderarea la UE pare fezabilă în ochii opiniei publice. Ca dovadă, există un decalaj de dezvoltare notabil între actualele state membre ale UE și Republica Moldova.
Deși Moldova nu era semnificativ în urma Bulgariei sau a României la mijlocul anilor 1990, acest decalaj s-a mărit considerabil de atunci încoace. Fără o perspectivă europeană clară, Republica Moldova a ratat efectul „valului care ridică toate bărcile”, asociat în mod obișnuit cu perioada de preaderare.
O altă observație demnă de luat în seamă este convergența intraregională: țările foste comuniste mai puțin dezvoltate din punct de vedere istoric, cum ar fi România și Bulgaria, au înregistrat traiectorii de creștere mai puternice în comparație cu națiunile mai avansate și mai industrializate, cum ar fi Republica Cehă. În consecință, toată zona Noilor State Membre (NMS) a devenit mai omogenă de la căderea regimurilor comuniste.
Fig. 1. Convergența în noile state membre
Tendința pozitivă observată în țările care au aderat la UE după anul 2000 e deosebit de interesantă, deoarece nu reflectă un fenomen european general. Un număr semnificativ de state membre mai vechi, în special cele din regiunea mediteraneană, au trecut prin trei decenii dificile, cu niveluri de prosperitate în scădere în raport cu media UE, după cum ilustrează Fig. 2.
Criza economică mondială din 2008-2010, urmată de o criză a bugetelor publice, explică parțial dificultățile Greciei, de exemplu; dar acest lucru este mai puțin aplicabil Italiei sau Portugaliei. Motivele pentru stagnarea lor prelungită sunt în primul rând structurale. Pentru a înțelege mai bine situația și pentru a extrage lecții de care ar putea beneficia țări precum România, vom aprofunda mai jos în detaliu cazul Portugaliei.
Fig. 2. Convergență / divergență în vechile state membre
Întrebarea esențială cu care ne confruntăm astăzi este măsura în care România – și regiunea în ansamblu – poate susține convergența economică în următorul deceniu și dincolo de acesta, în contextul schimbărilor globale, cum ar fi near-shoring-ul, al schimbărilor transformatoare din sectoare industriale cheie, cum ar fi energia, industria auto și industria prelucrătoare, precum și al reducerii potențialului economiilor în curs de dezvoltare de a avansa tehnologic și economic. În plus, până în prezent, convergența noilor state membre (NSM) a fost realizată în mare parte pe pilot automat, în structurile politice favorabile și neutre economic ale UE.
În epoca post-Covid, statele occidentale, în special marile țări din UE, au adoptat politici mai intervenționiste, menite să orienteze dezvoltarea în direcții noi, „strategice” și să abordeze mai direct provocările politice și tehnologice emergente. Este foarte nesigur că liderii și administraţia din NSM sunt pregătiți pentru astfel de sarcini, mult mai complexe decât „adoptarea în bloc a politicilor UE”, care a fost atitudinea dominantă în perioada de preaderare și postaderare de până acum. Calitatea elitelor politice și administrative, care nu a fost un factor important atât timp cât țările erau conduse pe pilot automat şi în cadre comune stabile, ar putea deveni unul.
În aceeași ordine de idei, nu știm care va fi viitorul industriei auto europene, de care depinde o bună parte din producția industrială a NSM, și nici cât de mult succes pot avea NSM în investițiile în cercetare și dezvoltare, în producția de vârf și în managementul și marketingul global pe care îl implică astfel de produse, domenii în care nu au dobândit prea multă expertiză până acum. Pentru a-l cita din nou pe Graveson, „această economie a imitației poate fi o frână în calea următoarei etape de convergență a regiunii și indică o versiune specifică [NSM] a middle income trap” [3].
Specificul de țară al României
În cazul României, trebuie puse două probleme esențiale:
- în ce măsură tendința de creștere din trecut este sustenabilă în noile condiții, având în vedere deprofesionalizarea sectorului public din ultimii ani, și
- în ce măsură actualul model de creștere al țării este în concordanță cu tendințele preconizate ale UE, care se vor îndrepta probabil către producția „verde”, sustenabilitate și bunăstare, spre deosebire de creșterea „pură” a PIB-ului, bazată pe o forță de muncă accesibilă.
România se confruntă, de asemenea, cu provocări specifice, cum ar fi creșterea inegalităților sociale – între sectorul public și cel privat, între pensionarii „normali” și cei „speciali” etc. – și scăderea competitivității, determinată în mod tradițional de salariile mici din industrie și servicii.
Presiunile pe termen lung vor avea probabil un impact asupra bugetelor publice, inclusiv pierderile de venituri provenite din combustibilii fosili, în paralel cu creșterea cheltuielilor pentru securitate și servicii sociale și de sănătate pentru o populație îmbătrânită, precum și creșterile viitoare ale costurilor cu pensiile publice din cauza unui vârf de pensionări după 2030.
În ciuda faptului că 2024 este un an hiper-electoral, în România există prea puțină dezbatere în public despre aceste probleme, chiar dacă partidele politice sunt cele care ar trebui să vină cu soluții în programele lor de campanie.
Perioada neobișnuit de lungă din 2021 până în 2023, lipsită de alegeri, se aștepta să fie una de stabilitate politică și de reforme de policy. În loc de asta, timpul a fost irosit în mare parte cu negocieri cvasi-electorale, coups d’etat în cadrul partidelor și rotații frecvente în guvern, toate acestea subminând și mai mult calitatea și predictibilitatea deciziilor executive. Dar nu este prima oară când vedem că guvernele irosesc oportunitățile oferite de procesul de aderare, pe parcursul celei de-a doua faze post-aderare. Iată un exemplu.
Ce ar trebui să învețe România din exemplul Portugaliei [4]
Portugalia a aderat la UE în 1986, după mai bine de trei decenii de creștere economică susținută, un parcurs facilitat de aderarea sa anterioară la Asociația Europeană a Liberului Schimb și la OCDE în 1960, precum și de încheierea unui acord de liber schimb cu Comunitatea Economică Europeană în 1972. Această epocă a marcat începutul deschiderii economice, al liberalizării și al integrării de facto în ceea ce avea să devină ulterior Uniunea Europeană, ceea ce a condus la o prosperitate sporită și la îmbunătățirea indicatorilor de dezvoltare socială. Inițial, după aderarea din 1986, Portugalia a continuat să progreseze, deși într-un ritm mai lent. Însă apoi, în ultimul deceniu, această convergență cu UE nu numai că a stagnat, dar s-a și inversat, după cum se vede în Fig. 2 mai sus. Trendul convergenței PIB-ului pe cap de locuitor înainte și după aderarea la UE este ilustrat în Fig. 3, care arată o încetinire a creșterii și un declin al prosperității în raport cu media UE după 2000, în ciuda extinderii UE cu noi membri mai săraci, ceea ce a redus media Uniunii.
Portugalia a aderat la UE în 1986, după mai bine de trei decenii de creștere economică susținută, un parcurs facilitat de aderarea sa anterioară la Asociația Europeană a Liberului Schimb și la OCDE în 1960, precum și de încheierea unui acord de liber schimb cu Comunitatea Economică Europeană în 1972. Această epocă a marcat începutul deschiderii economice, al liberalizării și al integrării de facto în ceea ce avea să devină ulterior Uniunea Europeană, ceea ce a condus la o prosperitate sporită și la îmbunătățirea indicatorilor de dezvoltare socială.
Inițial, după aderarea din 1986, Portugalia a continuat să progreseze, deși într-un ritm mai lent. Însă apoi, în ultimul deceniu, această convergență cu UE nu numai că a stagnat, dar s-a și inversat, după cum se vede în Fig. 2 mai sus.
Trendul convergenței PIB-ului pe cap de locuitor înainte și după aderarea la UE este ilustrat în Fig. 3, care arată o încetinire a creșterii și un declin al prosperității în raport cu media UE după 2000, în ciuda extinderii UE cu noi membri mai săraci, ceea ce a redus media Uniunii.
Ne așteaptă blestemul post-aderare?
De ce apar tendințe atât de negative în unele state membre vechi ale UE – Portugalia, Grecia și, într-o mai mică măsură, Spania – încât analiștii au început chiar să se refere la acest fenomen ca la „blestemul post-aderare”?
Unele țări par să se lovească de un zid la aproximativ 15-20 de ani de la aderare, iar apoi intră pe o traiectorie de divergență, sau cel puțin de stagnare, în loc de convergență. În pofida accesului continuu la marea piață comună, a intrărilor substanțiale de fonduri structurale (în general, aceste ţări sunt beneficiari neți) și, mai recent, a avantajelor unei monede comune stabile și a dobânzilor scăzute, dificultățile persistă.
În articolul menționat, De Souza identifică mai multe motive pentru performanța proastă a Portugaliei din ultimele două decenii; le rezumăm aici:
- Predominanța întreprinderilor mici (și a microîntreprinderilor) cu activități în sectoare non-tradeable (în special în turism și în agricultura la scară mică), mai puţin expuse la concurenţă externă; 96% dintre societățile din țară sunt înregistrate pentru regimul micro. Ele nu au scala necesară pentru a stimula o creștere economică substanțială.
- Cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare din partea sectorului privat sunt scăzute, la care se adaugă un nivel general scăzut al investițiilor în general. Acest lucru limitează inovarea și dezvoltarea de noi industrii competitive. Creșterea sectorului de stat, cu venituri bugetare care au crescut între 1974 și 2022 de la 20% la 45% din PIB; și, în același timp, o creștere substanțială a cheltuielilor sociale „pasive” (pensii și alte transferuri sociale) în detrimentul investițiilor publice; vezi Fig. 4.
- S-a înregistrat o emigrație netă a forței de muncă înalt calificate, deoarece oamenilor le este mult mai ușor decât în trecut să se mute în străinătate în noua UE și să urmeze oportunități mai bune de carieră, secătuind astfel țara de resurse umane vitale. Sursa: De Souza, 2024
- Eliminarea treptată a efectului temporar al urbanizării: migrația forței de muncă din mediul rural către orașe a produs un efect de creștere a productivității, dar acest efect nu poate dura la nesfârșit.
Va evita România „capcana țărilor cu venituri medii”?
Asemănările dintre România și Portugalia sunt numeroase, evidențiind câteva riscuri sistemice care ar putea împiedica progresul economic al României. La fel ca Portugalia, România are o proporție mare de IMM și microîntreprinderi, ceea ce îi limitează dimensiunea economică și posibilitățile de inovare. Ambele țări se confruntă cu erodarea rapidă a avantajului reprezentat de forța de muncă ieftină, agravată și mai mult de emigrația netă și de îmbătrânirea populației, care diminuează forța de muncă și cresc rata de dependență.
De asemenea, România se confruntă cu dificultăți cronice, bine cunoscute, în executarea proiectelor de investiții publice. Adesea, bugetele alocate pentru astfel de proiecte sunt tăiate în timpul recesiunilor sau rămân necheltuite din cauza ineficienței birocratice, ceea ce împiedică creșterea economică pe termen lung. Migrația forței de muncă către centrele urbane, care a stimulat istoric productivitatea prin consolidarea resursei umane calificate și a resurselor în zone mai dinamice din punct de vedere economic, are încă loc în România într-o oarecare măsură, dar se preconizează că se va diminua în următorul deceniu.
Pe măsură ce aceste motoare ale creșterii încep să dea rateuri, România riscă să urmeze o traiectorie similară cu cea a Portugaliei, putând cădea în menţionata capcană a veniturilor medii, situaţie în care devine dificil să susțină creșterea și să recupereze decalajul față de economiile mai dezvoltate. Acest scenariu subliniază importanța elaborării de politici strategice și a unei implementări eficiente pentru a evita astfel de blocaje. În încheierea acestei analize comparative, este instructiv să reflectăm asupra cuvintelor autorului citat, care sintetizează consecinţele mai ample ale acestor provocări comune:
„Aderarea la UE nu este un `glonț de argint`. A fi membru al UE înseamnă a avea acces la multe instrumente care, dacă sunt utilizate în mod corespunzător, pot sprijini în mod semnificativ convergența (Vinhas de Souza et al. 2018). Însă rezultatele pozitive depind mai departe de selectarea şi aplicarea pro-activă a unui set de politici favorabile, după cum arată experienţa [altor țări].[5]”
Note
- Richard Grieveson, 2024. „A Lot to Gain, A Lot to Lose”, în European Voices, no. 1 / 2024.
- Marin Lessenski, 2016. Don’t Panic: Findings of the European Catch-Up Index 2015. European Policies Initiative, OSI-Sofia (http://www.thecatchupindex.eu)
- Grieveson, 2024, ibid.
- Datele și argumentele din această secțiune sunt preluate din Lucio Vinhas de Souza, 2024. Unhappy anniversary: Missed opportunities for growth and convergence in Portugal,, în VoxEU – portalul de politici al Centrului de cercetare în domeniul politicilor economice (CEPR).
- De Souza, 2024, ibid.
Nota redacției – acest articol este un fragment din Raportul anual EFOR și este reprodus cu acordul autorilor. Textul integral al raportului poate fi citit aici. Autorii Raportului EFOR sunt Sorin Ioniță, Otilia Nuțu, Laura Ștefan și Cristian Luțan.
