Nu, Ion Iliescu nu a fost susținut de Gorbaciov, când candida în mai 1990 la președinție. Unii au crezut că ar fi fost așa, fiindcă un mit, pus în circulație înainte de căderea lui Ceaușescu, îi înfățișa pe cei doi ca foști colegi de facultate. O minciună. Era, în schimb adevărat că Iliescu provenea din nomenclatură, iar adversarii săi din mai 1990 – din exil. Iar 86% din votanții de acum 35 de ani l-au preferat pe fostul activist zâmbăreț celor doi candidați – Ion Rațiu și Radu Cîmpeanu, care „nu mâncaseră salam cu soia cu noi”.
Iliescu n-a fost sprijinit nici de Boris Elțîn, în cursele din 1992 și 1996. Ar fi fost, de altfel, aberant, fiindcă Rusia era atunci în picaj, iar un mesaj pozitiv trimis președintelui român de la Moscova ar fi stârnit râsul, nu votul. E drept că, la începutul lui 2000, un scandal enorm a dat la iveală că, între 1990 și 1996, Iliescu păstrase „un fir roșu” de telefon – așa se comunica atunci și așa se mai comunică și acum 😊 – cu Kremlinul. La vot, în toamna lui 2000, când Putin era deja președinte, nu „firul roșu” a decis învingătorul, ci consecințele sociale ale guvernării reformiste a lui Emil Constantinescu.
Într-adevăr, începusem deja negocierile de aderare, iar miza prezidențialelor s-a mutat cu totul în Occident. Când Băsescu l-a înfrânt pe Năstase, refrenul cu cel mai mult succes a fost „dacă iese Bombo / Ne mutăm în Congo”, o rimă care trimitea la subdezvoltare, nu la dependență față de fostul Tătuc. Apoi, competiția prezidențială din 2009 i-a așezat față-n față pe un fost ambasador la Washington și pe un președinte care descrisese SUA în cuvinte nu plastice, ci vulgare : America era licuriciul cel mare, de preferat licuriciului mititel, reprezentat de Europa.
Din 2014, când a început agresiunea Rusiei în Ucraina, umbra fostului Imperiu a început să îngrijoreze, dar nici V. Ponta, nici V. Dăncilă, în confruntările cu „neamțul” Klaus Iohannis nu încarnau Estul, sau Moscova, sau putinismul. Ei au fost înfrânți, fiindcă păreau el – trișor, iar ea – incompetentă. Rusia nu mai era partener strategic al UE sau al NATO, dar nu intervenea în alegerile din Europa de Est, mulțumindu-se s-o facă în țări din Africa sau în Marea Britanie, când s-a pus la vot Brexit.
În toamna lui 2024, Rusia a avut, în cursa pentru Cotroceni, cel puțin un candidat care îi admiră sincer conducătorul: Călin Georgescu. Acesta l-a descris pe Putin ca pe modelul său încă din 2014 și a primit sprijinul explicit al Kremlinului când au fost anulate alegerile sau când a fost descalificat din a doua cursă pentru Cotroceni. Sprijinul pentru candidatul poreclit Zerolei s-a mutat la G. Simion: Alexandr Dughin, ideologul lui Putin, purtătorul de cuvânt al președintelui rus și purtătoarea de cuvânt a MAE de la Moscova l-au asumat în mod explicit pe șeful AUR ca voce a Rusiei. E pentru prima dată când alegătorii români sunt confruntați cu o asemenea situație.
Ce complică lucrurile este trumpismul. Până la scrutinul din această primăvară, Statele Unite – sub democrați sau sub republicani – au susținut tabăra pro-europeană și pro-NATO din România. Acum, această susținere s-a evaporat. Nici vechii prieteni ai SUA, nici Simion nu au primit vreo binecuvântare de la Washington. Remarcile critice ale lui J.D. Vance și preluarea pe X a unor lamentații suveraniste de către Elon Musk nu au fost confirmate sau infirmate prin poziții formale ale administrației republicane.
E de înțeles. Lui Trump îi pasă probabil de România mai puțin decât îi pasă unei pipițe care se îmbracă de la Zara de soarta textilistelor din Bangladesh care fabrică bluzițele ei preferate. De fapt, filosofia MAGA față de Estul european a luat forma unei indiferențe cinice și vexate: Trump, Vance și Rubio ar fi mulțumiți să vadă în jilțul de la Cotroceni un imitator entuziast al MAGA, gata să aplaude orice hotărăște Casa Albă. Pur și simplu fiindcă le plac servitutea voluntară și agresivitatea, nu curajul demn și moderația. Administrația republicană ar putea spune, apoi, lumii întregi că românii – ei și nimeni altcineva! – au legitimat, la urne, un om al Kremlinului, validând astfel și punctul de vedere trumpist, potrivit căruia Putin nu e un agresor care trebuie să dea socoteală pentru crime de război, ci artizanul unei păci pe care doar președintele american n-o vede ca pe o capitulare.
Așa că, de fapt, e prima dată când votăm între Est și Vest. Estul e Putin, iar Vestul suntem chiar noi, așa cum am arătat din 2007 încoace. Cu bune și cu rele. Dar nu cu fundul în două luntri, nu alegând o marionetă care ar putea ajuta Rusia să destabilizeze nu doar România, ci și Ucraina și Moldova, de pe un flanc pe care armata rusă nu-l poate accesa. Deocamdată.
