Vi s-a întâmplat vreodată să fiți scoși la tablă cu lecția neînvățată? Mie, nu des, dar mi s-a întâmplat. În momentele acelea pulsul îți crește, începi să te bâlbâi, faci pauze lungi între cuvinte, creierul e supraîncărcat și blocat de reacția de stres. Încerci să îți ambalezi lipsa de pregătire în cuvinte pompoase care nu zic nimic. Pentru unii, devine o artă extrem de folositoare mai târziu în politică, consultant, jurnalism și alte meserii care presupun UNEORI a nu spune nimic într-un mod frumos. La un moment dat, în clasa a 11-a, și eu am făcut un comentariu literar de 20 de minute fără oprire la o carte pe care nu o citisem, folosind multe neologisme și concepte atât de abstracte, încât profesoara m-a întrerupt și mi-a dat 8. Mai târziu, evident, am devenit și consultant.
Și dacă vi s-ar da o fițuică de pe care puteți citi, credeți că ar rezolva situația? Reacția de stres rămâne, doar pentru că nu stăpâniți domeniul. Atunci când îl stăpâniți, nu există reacție de stres, vorbiți liber și ideile curg.
Și dacă nici fițuica nu ar spune mai nimic, pentru că a fost scrisă de oameni care cred că diplomația înseamnă exact arta de a nu spune nimic și a căror singură șansă la o idee cât de cât originală e Chat GPT? Stresul ar continua.
În acest caz ar ieși ceva asemănător cu discursul președintelui Nicușor Dan la întâlnirea cu diplomații români, unii dintre ei oameni într-adevăr pregătiți în domeniu și care au scris „lecțiile” neînvățate de elevul olimpic din fața lor, iar alții (chiar așezați în primul rând), care i-au scris probabil discursul soporific de marți.
Paradoxal, este președintele cel care i-a tras de urechi pe diplomații români pentru că nu „sunt obișnuiți” să facă efortul de a formula o strategie, cu alte cuvinte pentru că nu fac exact treaba domnului președinte, pentru ca acesta să se poată probabil plimba liniștit pe la mănăstirile pe care nu le vizita cu atâta evlavie înainte de campania electorală. Dar, uneori, ajutorul divinității devine mai necesar când nu ai învățat lecția.
„Să fim onești” – spune președintele într-o altă formulare de campanie – nu a existat un dialog cu companiile din România pentru ca mediul privat să poată dezvolta parteneriate în țările în care diplomații ne reprezintă. Absolut de acord, dar acest lucru nu ține doar de eforturile acestora, ci în primul rând de direcțiile strategice primite de la „centru”, de la aproximativ aceiași oameni care astăzi îi păstoresc președintelui politica externă, cu excepția doamnei ministru Oana Țoiu, care, în buna tradiție a funcției respective în România (cu care nu sunt deloc de acord), reprezintă doar un avatar al președintelui, care în general își asumă prerogativele de politică externă.
„Politica noastră externă trebuie să rămână previzibilă și coerentă” într-o lume imprevizibilă și în continuă schimbare. Am putut întâlni această obsesie, tipică mediocrității, pentru stabilitate și predictibilitate la guvernele Ciucă și Ciolacu. Predictibilitatea nu este o valoare în sine și nu înseamnă economie de efort intelectual și nici alibi pentru lipsa de curaj și idei. De ce nu aplicăm această predictibilitate și la domeniul fiscal, ca să nu mai dinamităm antreprenoriatul?
„Avem o oportunitate legată de poziția noastră geografică. România trebuie să devină un hub de conectivitate între Europa, Asia și Africa (…) Strategia pentru Marea Neagră trebuie să fie parte din această strategie.” Pentru toți cei care au văzut în viața lor o hartă, este evident că putem fi orice, doar hub de conectivitate cu Africa nu, iar conectivitatea noastră cu Asia este împiedicată de dominația Rusiei și a Turciei în regiune. Într-adevăr, ca membru UE și Schengen, avem anumite avantaje, dar în lipsa infrastructurii necesare, acestea rămân mai degrabă teoretice. Și chiar dacă ne-am valorifica la maximum poziția în bazinul Mării Negre, importanța acestuia scade constant în raport cu Marea Baltică și zona arctică. Africa este extrem de importantă pentru secolul XXI, iar marile și micile puteri au intrat într-o competiție pentru oportunitățile de dezvoltare de acolo în care România nici nu există. Investiții strategice în dezvoltare durabilă, parteneriate academice, formarea și atragerea forței de muncă specializate, accesul pentru produsele românești la o piață la fel de dinamică precum China acum vreo 3 decenii – iată posibile soluții reale, dincolo de formularea de Chat GPT „hub de conectivitate”.
„În plan extern trăim de câțiva ani crize multiple pe care le cunoaștem – războiul din Ucraina, o competiție globală care s-a schimbat, a devenit mai acerbă, concentrată pe economie, pe resurse.” Le cunoaștem, dar nu le înțelegem. Poate că nici nu le cunoaștem atât de bine dacă nu putem nici măcar să le enumerăm. Competiția globală într-adevăr s-a schimbat, dar nu mai e „concentrată pe economie, pe resurse”, cum într-o formulare de eseu de clasa a 6-a ne spune Luminița Odobe… pardon, președintele Nicușor Dan. E concentrată pe tehnologie, pe inovație, pe gestionarea și securitatea informațiilor, pe inteligența artificială, pe conectivitate multiplă folosită ca armă în războaie hibride, pe independență strategică, pe diplomație digitală, pe ‘smart power’ (nici hard, nici soft), etc.
Absolut de acord, în schimb, cu prioritatea acordată unei strategii pentru românii din diaspora. Fiind eu însumi unul pentru atât de mult timp și cunoscând în detaliu problemele lor, înțeleg perfect de ce se simt abandonați de statul român și aleg să voteze cu cei care le apasă butoanele identitare și le canalizează mai eficient frustrările. Să sperăm că această direcție strategică nu va rămâne la nivel de discurs. Nu aș putea să nu fiu de acord și cu prioritatea (inevitabil neoriginală) acordată parteneriatului cu Republica Moldova, mai ales astăzi (când scriu aceste rânduri), când la Chișinău se sărbătoresc 34 de ani de independență, în prezența lui Emmanuel Macron, Friederich Merz și Donald Tusk (nu și a lui Nicușor Dan, care ratează momente simbolice – vezi Ziua Marinei – cu seninătatea unui om care pare să înțeleagă doar simboluri matematice). Importanța Republicii Moldova pentru România nu poate fi supraestimată, și asta nu doar datorită apropierii istorice și culturale, ci mai ales faptului că această țară mică și ambițioasă, cu oameni de o autenticitate pe care noi uneori am uitat-o și pe care ne place să îi numim „frații noștri” atâta timp cât asta nu ne costă nimic, reprezintă șansa unică a României de a fi o putere regională. Oportunitatea geografică nu e (doar) Marea Neagră, ci (mai ales) contribuția la integrarea europeană a Republicii Moldova și, poate, și a Ucrainei.
După atâta predictibilitate și coerență (nu și discursivă), livrate ezitant și fără nici o urmă de viziune strategică, ne întrebăm retoric de ce atâția români suferă de nostalgii ceaușiste, visând la o epocă în care România era o țară respectată și demnă, după cum îmi spun interlocutorii mei suveraniști în interviuri (că nu era de fapt așa au explicat deja istorici respectabili).
Nu mă număr printre cei care îl califică deja pe Nicușor Dan drept dezamăgire comparabilă cu Iohannis, dar asta e mai mult pentru că nu aveam cine știe ce așteptări de la început, neavând profilul psihologic al fanaticului în căutare de personaje salvatoare pe care le idealizează și le integrează într-o viziune maniheistă asupra lumii. Am avut timp să îi înțeleg limitele, care apar și mai evidente în noua funcție. Din păcate, vom plăti pentru ele la următoarele alegeri, dacă domnul elev olimpic alege să nu își învețe în continuare lecția și nu alege oameni capabili în jurul său de la care să o învețe.
