Despre globalism, altfel. Cupa Mondială şi Odiseea

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

*Odată înscris, primești din partea noastră cartea „Cine a făcut România. Răscrucile noastre”.

Alături de probabil 1,5 milioane de oameni, am văzut Odiseea în weekendul premierei. Cu câteva zile înainte, alături de probabil 1,5 miliarde de oameni, am urmărit, de asemenea, Spania câștigând Cupa Mondială. Dincolo de celelalte atribute ale lor, ambele spectacole de vară au fost satisfăcătoare din acest punct de vedere: au făcut posibil, oricât de scurt, să fim parte a unei conversații globale, sau cel puțin a uneia foarte ample.

În mod normal, acest lucru nu se întâmplă. Ființele umane au fost mereu divizate de limbă, cultură și geografie. În zilele noastre, chiar și oamenii care trăiesc în aceeași țară, împărtășesc aceeași cultură și vorbesc aceeași limbă sunt divizați la fel de profund de politică și de algoritmi concepuți să-i facă să-și antipatizeze compatrioții care se identifică drept ceva diferit de ei înșiși. „Globalismul” este folosit de unii ca o insultă, „globalizarea” este o idee de ieri, iar referirile la orice fel de comunitate globală sunt privite cu un sentiment de stânjeneală.

Cu toate acestea, ființele umane continuă să încerce să producă evenimente pe care întreaga planetă să le considere semnificative. Înainte de începerea Cupei Mondiale, au loc mereu ceremonii de deschidere, menite să facă exact acest lucru. În urmă cu șaisprezece ani, Shakira, care este columbiancă, a cântat „Waka Waka (This time for Africa)” la deschiderea Cupei Mondiale din Africa de Sud; videoclipul are acum 4,6 miliarde de vizualizări.

Pentru turneul din acest an, ea a interpretat o altă melodie, Dai Dai; până acum, aceasta are peste 500 de milioane de vizualizări. Ambele videoclipuri prezintă oameni cu accente, culori ale pielii și vestimentații diferite. Aceasta nu a fost „echitate, diversitate și incluziune” (DEI) și nici „diversitate” forțată, ci mai degrabă o reflectare fidelă a celor care joacă pe teren, precum și a celor care privesc de acasă.

Oamenii s-au uitat la videoclipuri și, mai important, la meciuri, tocmai pentru că știau că sunt implicați oameni de multe limbi și rase, și pentru că vor să se simtă parte a aceluiași eveniment. Cei mai mulți dintre ei nu căutau o reflectare a lor înșiși pe teren sau o confirmare a superiorității propriei identități. Voiau doar să ia parte la o competiție globală și să afle care oameni, indiferent de tipologia lor, sunt cei mai buni jucători din cel mai popular sport al lumii. Apoi, ei vor să polemizeze despre care jucători sunt mai buni, ce greșeli s-au făcut, ce s-ar fi putut întâmpla dacă lucrurile ar fi stat altfel. Toată lumea este inclusă, indiferent cine este, iar asta face parte din atracția principală. La o săptămână sau două după finală, mă aflam într-o benzinărie din Polonia unde se vindea deja o serie de reviste de benzi desenate pentru copii cu vedete ale fotbalului din Anglia, Norvegia, Franța și Brazilia, deoarece se presupune că și copiii polonezi vor să se alăture conversației globale.

Odiseea lui Nolan este, desigur, un fenomen cu totul diferit, dar a reușit, de asemenea, să facă mulți oameni să vorbească despre același lucru în același timp. Mi-am petrecut o parte din ultima săptămână citind reacțiile și, cum oricui îi este permis să contribuie la această conversație globală, iată-le pe ale mele.

Am considerat că acele critici venite dinspre dreapta politică la adresa filmului, pentru folosirea unor actori cu o identitate incorectă, au fost de-a dreptul absurde. Într-o interpretare americană modernă a oricărui clasic, fie el Hamlet sau Homer, bineînțeles că personajele pot arăta ca americanii și pot suna ca americanii, iar americanii au diferite culori ale pielii. În Ulise, rescrierea lui James Joyce a Odiseei, personajele sunt toate irlandeze, dar asta nu face ca romanul să fie unul „woke”.

Dar mi-a făcut plăcere să citesc și perspectivele disidente ale experților în studii clasice, dintre care câțiva au subliniat discrepanțele uriașe dintre poemul epic original și film.

Daniel Mendelsohn, unul dintre marii traducători moderni ai Odiseei, a considerat că Odiseu al lui Nolan este mai degrabă creștin decât homeric, măcinat de vinovăție și aducând aminte în mod bizar de ceilalți protagoniști ai regizorului: „Nolan nu a făcut decât să-l recreeze pe eroul lui Homer după propriul său chip.” Lui Emily Wilson, a cărei proprie traducere inovatoare a Odiseei a fost citată de Nolan ca sursă de inspirație, pur și simplu nu i-a plăcut filmul. Odiseu, interpretat de Matt Damon, scrie ea, „nu este nici complex, nici viclean, nici ingenios.” El „rămâne mizerabil în timp ce mărșăluiește cu îndârjire spre cameră prin încă un alt peisaj superb.”

Neîmpovărat de o cunoaștere profundă a originalului, m-am bucurat enorm de film, am regăsit multe teme universale și pot înțelege perfect de ce restul planetei va dori să-l vizioneze. Personajele știu că este imposibil să-i sfideze pe zei și să-și schimbe soarta, dar totuși continuă să încerce. Odiseu este bântuit de convingerea că a încălcat regulile de fier ale civilizației sale și se teme că tocmai din acest motiv lumea se prăbușește în jurul său. Penelopa se luptă cu îndoielile privind întoarcerea soțului ei, dar încearcă, în ciuda acestui fapt, să îi rămână fidelă. Telemah capătă curaj chiar și atunci când este înconjurat de violență și corupție. Ciclopul nu este pur și simplu tăcut și hidos, ci este totodată capabil să provoace o durere gratuită, amorală și nesăbuită oamenilor lui Odiseu, făcându-l exact genul de demon de care publicul global se teme cel mai mult.

Unele dintre celelalte aventuri au cam trenat, dar am adorat ultima treime a filmului, când Odiseu se întoarce acasă deghizat și își dezvăluie treptat identitatea. Conversația sa cu Penelopa, interpretată de Anne Hathaway, a fost cea mai bună scenă din film. Ei stau de o parte și de alta a unui paravan, putând să-și vorbească, dar nu să se și vadă. Încet-încet, tonul ei se schimbă pe măsură ce realizează că, în sfârșit, vorbește cu cineva care îl cunoaște îndeaproape pe soțul ei, care ar putea fi, până la urmă, în viață. Ea ajunge chiar să intuiască, măcar parțial, că acesta ar putea fi el. Tonul lui se schimbă, la rândul său, pe măsură ce recunoaște și interiorizează profunzimea loialității ei după atâția ani.

Am citit Odiseea în facultate, dar tocmai am cumpărat traducerea lui Wilson pentru a o reciti. Acest lucru mă face, de asemenea, parte a unei mulțimi foarte mari, ceea ce nu mă deranjează absolut deloc.

Nu ești singur! Hai în Comunitate

 

Ți se pare că lumea a luat-o razna? Crezi că România a făcut progrese pentru că libertatea, capitalismul și inițiativa privată aduc dezvoltare și ne aduc șanse mai bune tuturor? Ești unde trebuie. Aici este Comunitatea Liberală 1848. Noi credem că suveranismul e o boală socială care poate fi limitată prin Adevăr, prin Rațiune și prin Empatie. E o luptă pentru sufletul României – între optimism și întuneric. Ți-a plăcut ceva citit sau auzit aici? Vrei să ne ajuți să promovăm articolele? Donează!

 

Fii alături de noi și de România noastră bună. 

Nu ești singur! Hai în Comunitate

Ți se pare că lumea a luat-o razna? Crezi că România a făcut progrese pentru că libertatea, capitalismul și inițiativa privată aduc dezvoltare și ne aduc șanse mai bune tuturor? Ești unde trebuie.
Aici este Comunitatea Liberală 1848. Noi credem că suveranismul e o boală socială care poate fi limitată prin Adevăr, prin Rațiune și prin Empatie. E o luptă pentru sufletul României – între optimism și întuneric.
Ți-a plăcut ceva citit sau auzit aici? Vrei să ne ajuți să promovăm articolele? Donează!
Fii alături de noi și de România noastră bună.
Nu fi pufi

Dă un share

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00