Și uite cum după conferința de presă, Dragoș Anastasiu devine eroul oamenilor de afaceri pentru că spune lucrurilor pe nume.
Doar că domnul Anastasiu nu spune tot și uneori se îndepărtează de adevăr. Cifrele financiare ale firmei în perioada respectivă arată că nu a fost vorba doar despre supraviețuire. Este greu de stabilit cât din creșterea firmei s-a datorat intrării României în UE în 2007 (transportul de persoane în Europa a crescut spectaculos) și cât a fost impactul taxei de protecție și a unor avantaje competitive conexe.
Ar mai fi și diferența între descurcăreală și instanță morală. Totuși, opt ani e cam mult, dacă ne gândim că, de exemplu, van Gogh a avut o perioadă artistică aproximativ la fel de lungă. Între 1880 și 1890 el a trudit la peste 900 de picturi și peste 1100 de desene. Opt ani e mult în orice sistem de referință.
Bineînțeles că Dragoș Anastasiu trebuia să demisioneze, din zeci de motive, cel mai important fiind credibilitatea reformei.
Toxicitatea nu se supune ierarhiilor morale și totuși, mai grav decât imaginea unui guvern reformist cu un viceprim-ministru care timp de 8 ani a plătit taxă de protecție este sulfuroșenia unor servicii care manipulează, fentează și sabotează statul, în cazul acesta pe cei doi președinți. Deși Dragoș Anastasiu avea certificat ORNISS, pare că aceste informații nu au ajuns la președinți.
Să înțeleg că serviciile pot de fapt șantaja pe oricine a dat șpagă la spital, și-a zugrăvit casa la negru ori nu are acte în regulă cu femeia care face curățenie în formă continuată? Adică tot guvernul?
Lăsându-l pe domnul Anastasiu de o parte, trecând peste relativizările sale, la fel de toxice mi se par relativizările, subiectivismele și dubla noastră măsură.
Această relativizare a furtului (a încălcării legii), probabil, am desăvârșit-o în comunism. Dacă la sfârșitul unei zile de muncă la colectiv, țăranul pleca cu câțiva porumbi, nu se chema furt. CAP-ul îi luase abuziv terenul și pe-al lui și pe-al lui taică-su, deci el „nu” fura de la CAP, lua câțiva porumbi de pe fostul lui pământ.
Supraviețuirea, pe vremea aceea, a însemnat inclusiv dublu discurs și mai ales justificarea dublului discurs într-un stat care ne era ostil, cu care nu ne identificam și care, subconștient ori deliberat, trebuia sabotat.
Vedem și mai bine zilele acestea din reacțiile de tipul „Je suis Dragoș”, cât de putred, cinic, disfuncțional, nesimțit și misecuvinist este statul român.
Pot să-mi imaginez în detaliu bătălia de la Morannon, confruntarea finală între Gondor și Sauron dar nu pot să-mi imaginez cum va fi reformat statul român.
Ce m-a frapat cumva zilele acestea pe lângă relativizarea furtului, este subiectivizarea legalității și moralității în ambele tabere. Un tip de ipocrizie, la fel de păguboasă și ea.
Pe de o parte axioma, dacă nu s-a dovedit formal că ai încălcat legea, ești perfect pentru orice funcție, opinie ori consiliu de administrație.
Pe de altă parte, stabilim ierarhiile culpei, noi toți cei care nu suntem în afara culpei, parcă ni s-a întâmplat să parcăm ilegal sau să depășim viteza legală și a trebuit să ne împrietenim cu polițistul, ce era să facem?! ori avem cel puțin un prieten care a dat șpagă la spital, cunoaștem un jurnalist care a primit bani în plic, un om de afaceri care a mituit pe cineva, un amic simpatic care a mânărit o diurnă, un unchi care a plătit la negru zugravul ori instalatorul, un coleg de serviciu care și-a închis balconul ori a dărâmat un perete în apartamentul său de la etajul 8, o mătușă pedantă care a plătit la negru femeia care face curățenie, un vecin neliniștit cu legitimație de jurnalist (deși nu are nicio treabă cu media) ca să nu plătească intrarea la muzee.
Toate aceste reflexe de adaptare la sistem sunt acte penale. Doar că fiecare are propriile lui justificări, nu există probe, sunt nedovedite, deci teoretic nu există și mai rău, sunt normalizate prin generalizare și numere mari.
Nu întâmplător reflexul de extragere din realitatea normelor este ubicuu: să se facă reformă, să se restructureze statul, să nu rămână piatră pe piatră dar să nu înceapă cu mine, să se aplice legea zic, dar în cazul meu există circumstanțe atenuante…
Dubla măsură, relativizarea adevărului, subiectivitatea călduță, ipocrizia, complicitățile benigne, nu în ultimul rând, banalizarea corupției „mici”, trivializarea culpei, mi se par și ele la fel de toxice.
Există ilegalități mici sau mari?
Dacă ne amintim, păcatul cel mai mare al lui Năstase n-au fost termopanele, cum nici păcatul cel mai mare al lui Dragnea n-a fost o angajare fictivă, însă pentru aceste ilegalități au existat probe.
Nu, viitorul nu sună bine.
Poate că ar trebui să umblăm cu ochii în pământ noi toți, pentru că noi toți, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, am creat și hrănit această hidră, ale cărei capete nu s-a încumetat nimeni să le taie.
Și poate ar trebui nu doar să pariem pe BoloDan, ci să punem cumva umărul pentru că chiar suntem într-un blocaj (a se citi, hău) moral, social, cultural, instituțional și financiar.
sursa foto: Ziarul Financiar
