Președintele a abandonat al treilea mandat îngăduit de CCR după 21 decembrie. Mai bine mai târziu decât niciodată, zice o vorbă de duh. Ne-am putea mulțumi cu ea, dacă nu am avea de rezolvat o altă problemă. Mare cât casa. Și anume: alegerea unui succesor. Nu a unui interimar. Iar pentru asta demisia lui Iohannis nu e de ajuns.
Cred că trei sunt lucrurile de care avem nevoie.
În primul rând, e vorba despre clarificarea responsabilităților pentru impasul democratic. Și-a făcut datoria AEP? E evident că nu doar Toni Greblă trebuie să judece asta. El a zis că totul a fost impecabil. Când ajungi la anularea unui scrutin, nu prea poți să vezi ceva pozitiv, darămite excelența. Așa că președintele interimar poate cere de urgență Parlamentului să examineze ce putea face AEP și n-a făcut.
În aceeași logică, oare SRI și SIE au acționat cum trebuia? I-au avertizat ele pe președinte și pe șeful guvernului în privința fraudelor comise cu sprijin extern? Dacă vina e la aceste servicii, atunci conducerea lor trebuie schimbată imediat. Invers, dacă Iohannis sau Ciolacu au tăinuit ceva atât de grav, trebuie să dea socoteală. În orice caz, nu există nicio șansă ca scrutinul din luna mai să fie credibil dacă instituțiile menționate nu sunt ori decapitate, ori forțate să indice fără echivoc ce s-a petrecut și cine a greșit.
În al doilea rând, e nevoie de un compromis politic. În preajma turului al doilea, el părea să fi fost agreat. Forțele politice afiliate la trei familii politice – PPE, S&D și Renew Europe – căzuseră de acord să susțină candidatura Elenei Lasconi împotriva izolaționistului Georgescu. După anularea scrutinului din noiembrie, solidaritatea pro-europeană a părut, pentru o clipă, să fie convertită într-o majoritate parlamentară care să susțină un guvern PSD-PNL-USR-UDMR.
După câteva zile, USR a fost exclus și guvernul investit a ajuns unul minoritar, a cărui soartă depinde de voturile grupului minorităților, altele decât cea maghiară. În plan electoral, și tabăra guvernamentală, și tabăra useristă s-au divizat, având în acest moment, fiecare în parte, câte doi candidați: C. Antonescu și V. Ponta, respectiv E. Lasconi și N. Dan. Dacă o candidatură pro-europeană comună e exclusă, e oare posibil un pact de neagresiune? Unul semnat de candidații care refuză izolaționismul? Cei care l-ar semna n-ar pierde nimic. Ar pregăti un tur decisiv care nu va fi deloc ușor.
În fine, nu putem continua – cred eu – fără un nou premier. Ieri, urma să fie depusă o moțiune de cenzură, inițiată de partidele din opoziția izolaționistă. Așa cum a fost și cererea de suspendare care a condus la demisia lui Iohannis. Depunerea moțiunii a fost amânată. Ar fi bine să nu se ajungă la vot. Căci, indiferent cine ar semna-o și cine ar vota-o, moțiunea ar complica și mai mult relațiile din sânul partidei pro-europene.
Cel mai bine ar fi ca, urmând modelul lui KWI, Ciolacu să demisioneze. El e veriga slabă acum. Guvernul se poate recompune în 24 de ore. Cu sau fără miniștri USR. În opinia mea, cred că ar fi mai bine ca USR să promită sprijin guvernului până la scrutinul prezidențial, fără a avea portofolii. Mai importantă e schimbarea șefului PSD cu un alt prim-ministru. Menținerea în fruntea guvernului a cuiva ieșit pe locul al treilea la prezidențiale nu va putea convinge pe nimeni de nimic. Cum ar putea guvernul Ciolacu 2 să explice că, pe lângă dezamăgirea populiștilor izolaționiști, există și o decepție a democraților din România cu privire la procesul electoral din noiembrie, gestionat de guvernul Ciolacu 1?
Fără vinovați demiși și fără pace între pro-europeni, izolaționiștii nu pot fi învinși. À bon entendeur, salut !
