La anul vom sărbători la nivel european 20 de ani de la marele val de extindere către țările din Europa Centrală și de Est din 2004/7. Al șaptelea val de extindere are însă un bilanț mixt: pe de o parte, e un moment istoric la nivel european, marcat de dorința politică de a reunifica continentul la 15 ani după căderea Cortinei de Fier, pe de alta, a fost și un moment care a marcat sfârșitul dorinței de extindere la nivel european.
Dacă Micul prinț ar face un desen despre extindere, el ar arăta la prima vedere ca o pălărie, iar adulții ar întreba „De ce te-ar înfricoșa o pălărie?”, iar Micul prinț le-ar răspunde „Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un șarpe boa care digeră un elefant”. Pentru că Uniunea Europeană încă digeră extinderea către Est de acum 15 ani.
Ea a fost înfăptuită de oameni politici vizionari și, cu siguranță, va rămâne ca un moment luminos al istoriei europene, însă nici opiniile publice din Vest, nici anumiți membri ai clasei politice nu au fost cu adevărat pregătiți pentru asta. Dialogul dintre cele două părți ale continentului este în continuare deficitar. Din acest motiv a fost nevoie de un moment atât de tragic precum invazia Ucrainei de către Rusia, pentru ca Uniunea Europeană să fie de acord cu ceea ce nouă, esticilor, ni se părea de mult o necesitate: extinderea către Moldova, Ucraina și Georgia. Cum facem însă ca aceste state să nu fie prinse în purgatoriul politic în care s-a transformat extinderea din 2007 încolo?
Cum s-a transformat politica de extindere a UE în ultimii 20 de ani
„De ce credeți că pe Viktor Orbàn nu l-a deranjat că UE va acorda 6 miliarde de euro țărilor din Balcanii de Vest prin noul Plan de Creștere Economică (anunțat pe 8 noiembrie 2023[1]) ? – este întrebarea pe care a adresat-o recent eurodeputatul sloven Klemen Grošelj într-o discuție despre viitorul politicii de extindere. Pentru că știe că banii vor fi sifonați tot de către structurile de putere din regiune, nu vor ajunge la oameni și nu vor fi folosiți pentru o reală modernizare a sistemului politic și economic din regiune.
Și, de fapt, asta explică de ce principiul meritocratic, una dintre pietrele de temelie a noii abordări UE pe extindere, este sortit eșecului: este întâi nevoie de o integrare în UE pentru a ajunge la o reală schimbare din interior a societăților din regiune. Lecția e cu atât mai relevantă, cu cât ea se aplică și noilor state candidate, de a căror soartă suntem direct interesați: Moldova, Ucraina și, apoi, Georgia.
Politica de extindere a fost multă vreme perla coroanei politicii externe a UE, acel exemplu care era folosit mereu pentru a demonstra puterea soft a Uniunii Europene, care a reușit să ducă la democratizarea țărilor post-sovietice. Sub efectul lungului proces de digestie al ultimului val de extindere, politica de extindere a devenit mai degrabă o construcție birocratică demnă de un roman kafkian: praguri de deschidere a negocierilor, praguri de închidere, principiul „capitolele fundamentale primele” sau „principiul meritocrației”, toate s-au transformat în tot atâtea piedici în calea unui avans real către integrarea în UE a statelor care ne-au urmat, cele din Balcanii de Vest.
În timp ce procesul a devenit mai anevoios, valuri întregi de tineri educați și dornici de muncă au părăsit aceste țări, făcând și mai ușoară încercarea vechilor elite de a păstra monopolul asupra puterii. Iar din punctul lor de vedere întrebarea e: de ce să faci eforturi reale de a închide capitolele esențiale de negociere (statul de drept, criteriile economice, reforma administrației) pentru a intra în UE când asta înseamnă propria decuplare de la resursele statului ?
De ce poziția României a devenit o parte din problemă
În contextul revitalizării discuțiilor despre extinderea UE, așa-numitul motor al integrării europene, format din guvernul german și cel francez, a inițiat o reflecție despre reforma instituțională de care UE are nevoie pentru a putea digera mai bine următoarea extindere, care s-a finalizat prin publicarea unui raport intitulat „Navigând în ape tulburi: reforma și extinderea UE în Secolul 21”[2]. Experții implicați recomandă o serie de modificări, atât ale politicilor, cât și a modului de funcționare a UE, pornind de la constatarea că nu toate cele 27 de guverne ale statelor membre sunt de acord că extinderea UE e o necesitate geopolitică.
Pentru a putea demonstra că UE poate funcționa si cu aproape 40 de state, e nevoie întâi de toate să se renunțe la dreptul de veto în Consiliu pentru a îmbunătăți capacitatea de acțiune a Uniunii. Reprezentanții României (președinte, guvern, europarlamentarii PSD și PNL au votat însă împotriva rezoluției prin care Parlamentul European cerea fix asta [3]. Au votat însă pentru: Vlad Botoş, Dacian Cioloş, Vlad Gheorghe, Alin Mituța, Dragoş Pîslaru, Ramona Strugariu, Dragoş Tudorache. Un alt pas propus de experți este extinderea mecanismului care condiționează fondurile europene de respectarea statului de drept la toate fondurile europene, fără clauza ca încălcările statului de drept să aibă un impact direct asupra bugetului.
Ideea principală reținută în dezbaterea acestui raport în România a fost însă cea a diferențierii, prezentată în România sub forma ideii „Europa cu mai multe viteze”. Opoziția la această idee este cu atât mai puțin fundamentată, cu cât raportul este foarte nuanțat pe subiect. Autorii săi subliniază faptul că principiul diferențierii nu trebuie aplicat decât dacă acesta respectă cinci condiții cumulative:
- Respectarea acquis-ului comunitar și asigurarea integrității politicilor și acțiunilor UE – statul de drept rămâne non-negociabil, iar diferențierea trebuie să aibă ca scop adâncirea integrării UE;
- Folosirea instituțiilor UE: orice formă de diferențiere trebuie să folosească cadrul legal și instituțional al UE;
- Orice formă de diferențiere trebuie să rămână deschisă către toate statele membre ale UE;
- Diferențierea creează drepturi și obligații (inclusiv bugetare) doar pentru statele care participă la politica respectivă;
- Existența unui mecanism prin care un stat care nu mai dorește să facă parte dintr-un domeniu de integrare avansat să fie suspendat din acel grup fără să blocheze în întregime acel grup.
Europa cu mai multe viteze, de care se tem atât de mult politicienii români, e deja nu doar permisă de tratate, dar și o realitate. E singura modalitate de a avansa pe anumite domenii, cât timp nu se renunță la unanimitate și include posibilitatea ca statele care nu sunt de acord să participe la anumite zone de integrare europeană să opteze să rămână în afara acestora. Temerea României de a fi lăsată în urmă, așa cum se manifestă ea de exemplu în întrebarea pusă Comisiei Europene de către europarlamentarul Mihai Tudose[4] este greu de înțeles, având în vedere că România face parte din politici și structuri decise prin intermediul cooperării consolidate, precum Parchetul European.
În realitate singura opțiune care ar lăsa nu doar România, ci întreaga Uniune Europeană în urmă e cea prin care nu am putea decide domeniile în care dorim să ne integrăm mai mult la nivel european (de pildă sănătatea) decât prin intermediul unanimității. Într-un asemenea scenariu e clar că și extinderea ar deveni de negândit.
Care e soluția?
Ce a ținut Europa parțial pe loc a fost ipocrizia unora și incompetența altora. Ipocrizia unora dintre politicienii din Vest care s-au ascuns în spatele principiului meritocrației pentru că nu voiau să accepte că nu există voință politică de a avansa cu extinderea. Incompetența unora dintre politicienii din Est care au preferat să dea vina pe Europa cu mai multe viteze pentru a se justifica pentru eșecul de a se alătura anumitor domenii sau spații de integrare (euro sau Schengen în cazul României).
Dacă vrem să redăm puterea transformatoare politicii de extindere a UE e necesar ca meritocrația să fie cerută în mod egal atât statelor candidate, cât și statelor membre. Ce înseamnă asta în practică e că, oricât de mult ar fi perfecționat procesul de extindere, acesta nu va produce state în care reformele democratice sau economice să fie ireversibile.
Pentru că pur și simplu ireversibilitatea nu există în politică și cu atât mai puțin în sistemele democratice. În schimb, ar trebui să ne concentrăm eforturile pe consolidarea mecanismelor interne ale UE care să garanteze că derapajele anti-democratice și iliberale sunt strict sancționate. De asemenea, principiul reversibilității, introdus de metodologia revizuită pentru politica de extindere trebuie aplicat și în interiorul UE – o țară care nu mai respectă valorile europene trebuie exclusă din majoritatea politicilor comune europene până nu revine la acestea.
Procesul de extindere, la fel ca toate politicile UE trebuie să (re)pună cetățeanul în centru. Și aici mă reîntorc la observația lui Klemen Grošelj. Până la urmă, dacă scopul este să construim societăți democratice în toate țările europene (printre altele pentru că e singura noastră modalitate de a construi o pace durabilă pe continent), atunci trebuie să le oferim o șansă și tinerilor albanezi, bosniaci, moldoveni sau ucraineni de a face parte din ceea ce e UE în viziunea mea – un spațiu comun de libertate individuală și de a contribui la democratizarea și modernizarea statelor lor din interiorul Uniunii Europene, având pârghiile puse la dispoziție de aceasta. Altfel, exodul lor va continua, iar Balcanii riscă să redevină butoiul cu pulbere al Europei, în vreme ce conflictele înghețate plantate de Rusia în Moldova, Ucraina și Georgia ticăie și ele…
____
[1] Un nou plan de creștere pentru Balcanii de Vest (europa.eu)
[2] Franco-german_report_EUreforms (auswaertiges-amt.de)
