Ziua de 19 decembrie 2004 a fost ultima în care la Cotroceni s-a aflat un pesedist care să fi fost ales președinte. După ce Ion Iliescu și-a terminat al treilea mandat, fotoliul prezidențial a fost ocupat de politicieni care s-au revendicat de la alte partide. Și care au cerut sprijinul electoratului pentru a împiedica accederea unui membru PSD în cea mai înaltă demnitate a statului român. Întrebarea e cum se face că pesediștii n-au mai fost aleși, cu toate că partidul lor a rămas cel mai puternic?
Să ne amintim, mai întâi, cum a ajuns la Cotroceni Traian Băsescu. Elementul determinant a fost încheierea unei alianțe politice între PNL și PD. Care aveau în Parlament o forță neînsemnată – cam 7 procente fiecare – și care, tocmai de aceea, au hotărât să facă opoziție împreună. În ciuda unui trecut foarte tensionat și a unor orgolii enorme, ele au stabilit, totuși, ca un partid să prezinte un candidat pentru președinție, iar celălalt – un prim-ministeriabil.
Le-a fost, până târziu, frică de ce avea să iasă din cooperare, așa că, la alegerile locale ținute în iunie 2004, au avut liste comune și candidați susținuți și de PD, și de PNL doar la București și la Cluj. Succesul din cele două orașe le-a dat aripi în toamnă. A mai fost, însă, ceva. Cu câteva săptămâni înainte de campania prezidențială, cele două formațiuni au realizat că T. Stolojan, care fusese desemnat cu mult timp în urmă candidatul Alianței DA, nu avea șanse să câștige. Așa că au decis să-l schimbe cu unul care trezea o speranță. Nu mare, dar reală.
Calculul a fost corect și emoția produsă de înlocuirea unui perdant sigur cu un posibil câștigător a fost la fel de importantă ca decizia de a merge împreună la legislative – programate simultan cu primul tur al prezidențialelor.
Klaus Iohannis a mizat și el în 2014 pe un front comun contra PSD. Nu a fost vorba despre o alianță electorală, ci despre fuziunea dintre PNL și PD (care devenise între timp PDL). Anunțată imediat după alegerile europene, decizia respectivă a fost o surpriză, fiindcă era vorba despre două partide care se confruntaseră vreme de șapte ani.
În plus, PNL se aliase între 2011 și 2014 cu PSD, punând chiar la cale alegerea liderilor lor la Cotroceni (Antonescu) și la Palatul Victoria (Ponta). La limită, dar clară, victoria lui Klaus Iohannis a fost alimentată în chip decisiv de capacitatea PNL și PDL de a depăși un conflict care fusese puternic personalizat, C. Popescu-Tăriceanu și, mai târziu, C. Antonescu profilându-se în PNL, în primul rând, ca adversari neîmpăcați ai lui Traian Băsescu. Cei trei au fost scoși din joc de partidele lor, iar mașinăria anti-PSD a putut câștiga.
Realegerea celor doi președinți – a lui Băsescu, în 2009, și a lui Iohannis, în 2019 – a urmat logici diferite de succesul lor inițial. În primul caz, realegerea a fost stimulată de un proiect care stârnea simpatia unui electorat mult mai larg decât cel al partidului care-l susținea pe Traian Băsescu: e vorba despre ideea reducerii numărului de deputați și chiar renunțarea la una din camere.
Programând simultan cu turul întâi un referendum pe aceste teme populare, președintele a fost confirmat în funcție, deși avea împotrivă alianța USL. Acum 5 ani, când Iohannis a fost în fața realegerii, mișcarea decisivă a ținut de o abilă manevră parlamentară. Contracandidata lui Iohannis de la PSD era Viorica Dăncilă, care ocupa fotoliul de la Palatul Victoria. A fost debarcată, prin moțiune de cenzură, în plină campanie. Din ziua aceea, era clar că va fi zdrobită și de alegători.
În 2024, alegem un președinte nou. PSD și PNL sunt aliate la guvernare, dar nu e deloc sigur că vor merge și-n alegeri împreună. Pesediștii sunt, ca-n multe alte momente, primii în sondaje. Și își doresc, ca-n 2000, atât președinția, cât și postul de prim-ministru. Atunci le-au câștigat având drept adversar principal PRM, care a ocupat locul doi la legislative cu circa 20% din voturi.
Mulți cred că PSD speră să repete victoria din 2000, fiindcă, la fel ca PRM, AUR ar putea profita de divizarea forțelor de centru-dreapta și împinge un candidat în finală contra unui pesedist. Despre felul cum poate fi evitată o asemenea situație – într-un articol viitor…
