Un domn cu doctorat la Academia de Informații „Mihai Viteazul” a înființat un institut de cercetare sociologică care realizează, în general, sondaje pe teme politice. Nimic de condamnat, doar că sociologia, de altfel o activitate academică relativ respectabilă, deși născută din fantezii iluministe de inginerie socială care ignoră complexitatea ființei umane (fiind astfel, ca și antropologia, lipsită de capacitatea de a prezice evoluția unor fenomene), e utilă doar în anumite contexte în care cantitatea depășește ca importanță calitatea, iar nuanțele sunt mai degrabă secundare. Nu este întotdeauna însă cea mai bună metodă de a studia fenomene politice, în care nuanțele sunt uneori mai importante decât un simplu „cu cine votați?” sau „ce credeți despre X sau Y?”. Dovada: faptul că o constelație întreagă de sociologi fruntași ai României, majoritatea cu legături la SRI sau partide, au lansat în campanie sondaje atât de îndepărtate de rezultatele reale ale votului (inclusiv exit poll-uri, unele plătite din bani publici), încât au redus acuratețea demersului sociologic până la nivelul predictiv al unei dezbateri aprinse la cârciuma satului.
Revenind la domnul respectiv, ieri, la Palatul Victoria, institutul dumnealui a „lansat” (conform propriului site) sondajul „Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei”, la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Pe lângă că nu eram la curent cu faptul că sondajele se pot lansa, am fost surprins de reacția emoțională la rezultatele sale din partea unor oameni de la care te-ai fi așteptat la mai mult echilibru, dar pe care îi înțeleg din prisma lipsei de familiaritate cu domeniul sociologiei și anxietății care ne-a fost amplificată de recentele aventuri electorale.
Principala concluzie este că românii se raportează la regimul comunist cu nostalgie, majoritatea considerând că acesta a însemnat „mai degrabă un lucru bun pentru România”, că se trăia mai bine înainte de 1989, că era mai puțină corupție atunci, mai multă siguranță, instituții mai eficiente, se producea mai mult, se promovau mai multe valori morale, oamenii se ajutau mai mult unii pe alții, România era mai bogată, mâncarea era mai sănătoasă, poluarea mai puțină (!), emisiunile TV, muzica și filmele mai bune, accesul mai ușor la servicii de sănătate și educație, iar statul avea mai multă grijă de cetățean (fapt de altfel incontestabil… dacă nu credeți, urmăriți rubrica din cadrul podcastului „Comunitatea Liberală” dedicată eroilor necunoscuți ai luptei anti-comuniste, de care avea întotdeauna grijă regimul). În fine, peste 66% dintre români ar fi de părere că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România.
În aceeași conferință, domnul respectiv cu doctorat la Academia de Informații „Mihai Viteazul” ne sugerează că statul român ar trebui să aloce, în plină criză bugetară, măcar un miliard de euro pentru „combaterea războiului informațional”, afirmând că vorbim de o problemă de securitate națională. În măsura în care poți combate un război, sunt de acord că e o problemă de securitate națională, deși nu văd nici problema, nici soluțiile în aceeași cheie cu domnul sociolog.
Departe de mine să sugerez că aruncatul cu bani publici în urma rezultatelor unui sondaj comandat din bani publici, care bani ar urma să fie gestionați probabil de aceeași instituție la care dumnealui a făcut studiile doctorale și care nu doar că a fost total ineficientă în „combaterea războiului informațional” (deși sunt plătiți pentru asta), ci pare că a susținut tacit cealaltă tabără, nu mi se pare o idee excelentă. Din contră, propun să îl numim exact pe domnul respectiv în fruntea acestei inițiative a cărei urgență este dovedită chiar de cifrele sondajului domniei sale.
Dincolo de această soluție de o facilitate care ne aduce aminte de reflexele discursive ale politicienilor suveraniști, să aruncăm, înainte de un miliard de euro, o privire peste rezultatele sondajului, dincolo de credibilitatea sursei.
Chiar distribuția demografică a răspunsurilor oferă informații prețioase:
„Persoanele peste 45 de ani, cele cu educație primară sau medie, locuitorii din rural, persoanele cu un venit mai redus cred într-o proporție mai mare decât restul populației că înainte de 1989 România era o țară mai bogată decât în prezent. Consideră că România era o țară mai săracă decât în prezent în special: tinerii sub 30 de ani, cei cu studii superioare, locuitorii din București, persoanele cu un venit mai ridicat.” Aproximativ aceeași distribuție se menține la toate întrebările din această categorie.
La cele mai arzătoare întrebări, legate de evaluarea lui Nicolae Ceaușescu și a regimului comunist, distribuția este identică:
„Consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România în special: persoanele de peste 60 de ani, cei cu educație primară, locuitorii din mediul rural și persoanele cu venituri reduse. Sunt de părere contrarie mai ales: tinerii sub 30 de ani, persoanele cu studii superioare, locuitorii din București și din urbanul mare și cei cu venituri ridicate.”
Interesant este și faptul că Ceaușescu „bate” regimul comunist cu aproximativ 11%.
Chiar acceptând, în lipsă de alte date, rezultatele ca fiind reale, îmi permit să nu fiu de acord cu soluțiile propuse, de aruncat cu bani publici inexistenți sau chiar cu cea lansată de domnul Daniel Șandru, președintele IICCMER, care susține că avem nevoie de „o pedagogie a memoriei care să iasă din universități și biblioteci și să ajungă în comunități, în familii, în spațiul digital, acolo unde se formează convingerile noii generații.”
Bineînțeles, e nevoie de acțiune, și acțiunea presupune uneori costuri, însă deoarece problema e comună la nivel european, aș susține mai degrabă o coordonare a inițiativelor diverselor state membre UE sau care pur și simplu doresc să se alăture (precum Republica Moldova). Cu finanțare europeană transparentă, în cadrul unui proiect comun, alocarea resurselor ar fi cu siguranță mai eficientă. Repet ceea ce am mai scris în articole și susținut în podcasturi și interviuri: fără coordonare și fără un control al algoritmilor după care sunt distribuite (dez)informațiile (mai pe scurt, fără o platformă social media europeană), șansele de a obține rezultate sunt mici.
Convingerile noii generații invocate de dl. Șandru nu sunt problema principală, dacă ne uităm pe distribuția demografică. În primul rând, persoanele mai în vârstă, cu educație și venituri mai scăzute, sunt cele mai afectate de nostalgie, nu tânăra generație. Știu, mi se va spune că niște tineri au scandat recent „Ceaușescu” la festivalul Beach Please, dar asta se încadrează mai degrabă în tendința tinerilor de a forța convențiile sociale și a-și asuma, public mai degrabă decât privat, poziții controversate. În Italia, unde mă aflu acum, dictatorul Benito Mussolini, supranumit „Il Duce”, se bucură de o popularitate asemănătoare în rândul tinerilor, care se redresează când ajung la maturitate. Tânăra generație nu are convingeri (și din lipsă de educație pe subiect, într-adevăr), are mai degrabă poziții. Drept dovadă:
„Sunt de părere că au suficiente informații pentru a-și face o părere despre perioada comunistă din istoria României în special: persoanele peste 45 de ani, cei cu studii superioare, locuitorii din București și cei cu un venit mai ridicat. Cred că nu au suficiente informații pentru a-și face o părere despre acest subiect mai ales: tinerii sub 30 de ani, persoanele cu educație primară, locuitorii din rural, cei cu un venit mai redus și utilizatorii TikTok.”
Prin urmare, până și ei știu că nu dețin suficiente informații, fapt confirmat și în interviurile pe care le-am realizat pentru cartea la care lucrez. Cei tineri dețin foarte puține informații privind perioada comunistă, având ca sursă principală părinții, bunicii sau alte rude. Platformele evocate de domnul Șandru. Fără îndoială, acestea pot fi utile pentru a trata niște simptome și trebuiesc realizate, însă nu putem rezolva fondul problemei fără a o înțelege pe deplin. Chiar și cei mai scandalizați dintre cititorii acestui articol (și îi cunosc personal pe câțiva) pot recunoaște că eforturile de acest gen nu au avut rezultate în nicio țară europeană, unde au fost aplicate mult mai consistent decât la noi.
Eu propun altceva: Nostalgia NU este rațională, prin urmare nu poate fi combătută prin educație și argumente. Nostalgia este emoțională și NU are de cele mai multe ori legătură cu regimul comunist sau cu persoana lui Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles, pot fi detectate ușor efectele propagandei național-socialiste a anilor ’80 în rezultatele sondajului, însă acestea sunt mult mai greu de reversat decât de obținut (există o perioadă sensibilă chiar și pentru propagandă, nu funcționează oricând și la oricine). Nicolae Ceaușescu care a fost așa un lider bun pentru România nu există în realitate. E vorba despre un mit al liderului ideal, care conducea o Românie ideală, prosperă și respectată, în care curgea lapte și miere, case și locuri de muncă, în care se făceau filme (propagandistice) mai bune, școala era școală, cu mai multă industrie dar mai puțină poluare (imposibilitate tehnică), mâncare mai puțină (spre deloc) dar mai sănătoasă, etc. Nu a existat nicicând o astfel de țară și nici un astfel de conducător.
Există, în schimb, nemulțumirea față de prezent, ale cărui defecte sunt amplificate de proximitate. Există anxietatea generată de schimbările rapide din jurul lor care îi fac să viseze la o epocă mai stabilă, cu reguli clare, chiar dacă aberante. Există inevitabila falie între paradigmele generaționale, manifestată în mitologia unei epoci de aur al cărei unic aspect pozitiv real era tinerețea celor care o invocă. Există frustrarea unor categorii sociale care simt că nu au, din diverse motive, o influență asupra proceselor politice care împing țara într-o anumită direcție, care au senzația că li s-a luat libertatea de a nu se vaccina, de a-și tăia porcul în curte „conform tradiției” și, în turul doi, ajung să prefere vremuri în care ei știu (conform sondajului) că exista mai puțină libertate, dar măcar primeai în schimb siguranță, predictibilitate și satisfacția că toți (în afară de nomenclatură) erau la fel de neputincioși.
Pe acestea și multe altele le-am extras din interviuri aprofundate cu acești oameni, nu din cifre și statistici, sugerând că problemele sunt de natură emoțională și necesită o rezolvare emoțională (în cazul în care există o rezolvare, ceea ce nu se întâmplă în toate cazurile). Eu am câteva, și le veți afla în cartea care urmează să iasă, sper, în acest an, dar trebuie să reținem că nu există soluții simple și pe termen scurt care să șteargă răul făcut de generații de politicieni incapabili sau rău intenționați.
Faliile culturale, politice, etnice, generaționale sau de orice natură, în special cele care au cauze emoționale, se rezolvă în primul rând prin înțelegere și empatie (care este o emoție), detribalizare, traduse într-un anumit tip de comunicare verticală și orizontală. Celor sătui de această soluție le reamintesc faptul că liantul societății este chiar comunicarea, iar majoritatea problemelor se nasc din lipsa acesteia, nu neapărat din interese divergente, așa cum oricine a fost vreodată într-o relație de lungă durată poate confirma.
Dar, dincolo de cum comunicăm, trebuie să știm și ce să comunicăm. România ideală, mândră, bogată și puternică va exista întotdeauna, fie că o plasăm în comunism, în perioada interbelică sau pe vremea lui Mihai Viteazul. Nu ne putem lupta cu ea, pentru că face parte dintr-un tip de mitologie universal răspândită. De aceea nici nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult. Ceea ce putem face este să înțelegem de ce ea este astăzi atât de prezentă în mentalul colectiv și în discursul politic. Să înțelegem ce își imaginează românii când spun România, cum își construiesc identitatea, pe asocierea cu ce instituții își bazează stima de sine, ce așteaptă de la liderii lor actuali, cât de excluși se simt din proiectul socio-politic al României moderne și al Uniunii Europene.
După ce înțelegem aceste lucruri mai bine decât sociologii, antropologii și psihologii imperiului putinist, să încercăm să le dăm oamenilor măcar o parte din aceste lucruri, chiar dacă poate nu ar fi cel mai liberal sau cel mai rațional lucru de făcut, pur și simplu pentru că o societate divizată nu poate fi niciodată cu adevărat funcțională și prosperă, dar și pentru că, dacă nu le oferim noi aceste lucruri, vor avea grijă personaje precum Simion și Georgescu. Ultimul aproape a ajuns președinte, însă, paradoxal, după cum s-a și dovedit, mulți oameni nici nu îl cunoșteau pe Călin Georgescu, chiar dacă au votat cu el – sau, mai degrabă, cu ideea de Călin Georgescu, un lider care promovează valori tradiționale, o Românie stăpână pe resursele sale, mândria de a fi român și „cu Dumnezeu înainte” (diferențele între Georgescu ideal și Ceaușescu ideal sunt minime, în realitate).
Liderii României de azi, oricât ar fi de bine intenționați, nu le pot oferi acestor oameni tot ce au ei nevoie, iar prezentul nu va putea niciodată ajunge din urmă trecutul, decât atunci când devine parte a acestuia. Însă le pot oferi măcar capital simbolic suficient pentru a-i face mai puțin susceptibili la discursuri extremiste, așa cum le pot oferi și țapi ispășitori pentru concentrarea nemulțumirii populare legate de prezent(Motoc la pușcărie!). Asta, în combinație cu soluțiile mai tehnice legate de educație sau tehnologie, poate da rezultate reale care să diminueze suficient avântul suveranist.
De aceea susțin că sondajul sociologic în sine, chiar real fiind, nu trebuie să ne îngrijoreze prea tare, în primul rând deoarece nu ne spune nimic din ceea ce nu știam, și anume faptul că românii astăzi identifică comunismul cu o epocă de aur. Comunismul nu se mai întoarce în România, cum istoria în realitate nu se repetă, întrucât contextele se schimbă (violența și dictatura se pot însă întoarce, însă în alte forme). În al doilea rând, Ceaușescu și Republica Socialistă România pe care o evocă respondenții nu au existat niciodată, ci reprezintă o formă emoțional-mitologică de raportare la prezentul nesatisfăcător și la un viitor nesigur. În al treilea rând, există soluții! Trebuie doar să ascultăm și să încercăm să înțelegem pentru a le găsi.
Altfel, dacă nu vrem să ne complicăm, dăm serviciilor un miliard de euro și ce-o vrea Dumnezeu!
