A fost odată ca niciodată o… poveste. Era cea mai frumoasă poveste, cea pe care voiai să o asculți seara înainte de culcare, pentru că în ea toți trăiam fericiți până la adânci bătrâneți. O poveste născută și renăscută din războaiele interminabile și violente între alte povești (de la cele religioase din secolul 16, până la cele mondiale), care spune că nu trebuie să mai căutăm la nesfârșit care dintre ele e cea adevărată, pentru că putem crede în povești diferite în același timp, că e loc pentru toți și pentru toate doar dacă respectăm libertatea celuilalt de a-și alege povestea. Este fundamentul multora dintre statele și națiunile moderne, inclusiv al celei mai mari și mai puternice de astăzi, iar, undeva într-un colț de Europa, și al României, așa cum o înțelegem astăzi. Era atât de frumoasă, că unii au crezut că va fi ultima, că istoria (poveștilor) a luat sfârșit.
Dar oamenii se plictisesc repede, mai ales de a trăi fericiți până la adânci bătrâneți, liberi, egali în fața legii și prosperi. Vor puțină dramă, intrigă, conflict, vor lupte, vor personaje negative, reale sau imaginate, vor să audă că ei sunt eroii, sau măcar personajele principale. Atunci când povestitorii cred că trebuie să fie ascultați doar pentru că poveștile lor sunt adevărate, cu date științifice și cifre, cu fapte reale și demonstrabile, și că a avea dreptate e de ajuns, nu doar că nu îi mai bagă nimeni în seamă, dar riscă să ajungă ei personajele negative. Astăzi nu mai este suficient să ai dreptate: până la urmă, nu am democratizat și socialmediatizat noi dreptatea până s-a dizolvat în melting potul post modernist? Acum cu siguranță nu putem să ne plângem că fiecare își reclamă propria dreptate.
Ca antropolog, încerc să înțeleg modul în care gândesc oamenii și motivele pentru care o fac astfel, nu să îi contrazic, chiar și atunci când nu sunt de acord cu povestea lor. Ca și consultant de branding, am scris povești pentru unele dintre cele mai mari branduri din lume, și am făcut-o doar că să îi ajut să ne vândă lucruri. Acum vreau să o fac doar că să nu câștige povestea greșită, cea care ne îndeamnă la ura pentru ceea ce e diferit, la ‘egalitate’ cu forța, la violență ca soluție la orice, la credința în ‘înțelepciunea’ infailibilă a unui singur om sau partid.
Ca prim pas în a deschide un canal de comunicare eficient și sustenabil, trebuie să ne repoziționăm față de acest curent cultural și politic pe care îl numim ‘suveranist’. Cum? În primul rând, să renunțăm la snobism, la ‘știmnoimaibine’ism, și în general la toate ISMurile, întrucât denotă o oarecare doză de ipocrizie (mai ales când îi acuzăm pe alții de tribalism), și să înțelegem că în realitate nu suntem fundamental diferiți de semenii noștri pe care îi numim ‘suveraniști’. Să renunțăm la a împărți lumea între NOI, cei sofisticați, educați, cu simt critic, responsabili și raționali, și EI, manipulabilii, needucații, iraționalii, naivii. Diferențele dintre noi, oricum nesemnificative în comparație cu asemănările, se rezumă nu neapărat la o percepție fundamental diferită a realității, așa cum am fi tentați să credem, ci la reacții emoționale diferite. În cartea (singura) pe care am scris-o, lansez o teorie a fenomenelor religioase ca sisteme complexe abstracte, cu funcția principala de a ‘simplifica’ realitatea, de a o face previzibilă, măcar la nivel de percepție. O realitate haotică și imprevizibilă generează inevitabil anxietate, așa cum realitățile tranzițiilor, ale pandemiei, ale războiului, ale crizelor economice și politice, alimentează această anxietate ca factori destabilizanți.
Compensăm această anxietate în moduri diferite: unii apelează la Dumnezeu, la ritualuri, la mituri, la superstiții, la tradiții, la identitate (națională sau de altă natură), alții la ideologii, la teorii științifice sau ale conspirației (exemplu excelent în acest sens întrucât contrazic posibilitatea existenței hazardului), la spiritualitate, sau la comunitate. Important este că toți trebuie să o atenuăm, și că nu există moduri corecte și greșite, ci moduri eficiente sau mai puțin eficiente. Acum că am stabilit o bază comună de pornire, să mergem mai departe admițând că aderăm la diverse astfel de sisteme abstracte în funcție de o sumedenie de factori: ‘toleranța’ la nuanțe, traume personale, genul de educație, mediul familial și social, bulă de social media în care ne nimerim să fim la un moment dat, expunerea la anumite tipuri de informații, și de ce să nu recunoaștem, uneori pură întâmplare.
Asemănările nu se opresc la a fi oameni cu aceleași nevoi și doar strategii diverse de satisfacere a lor, ci și la modul în care percepem realitatea politică românească. NOI toți suntem frustrați de guvernarea dezastruoasă a ultimilor ani, de aroganța cu care suntem tratați de cei care ne fură viitorul (atât prin corupție, cât și prin incompetență), NOI toți suntem victime ale sabotării educației, ale sufocarii economiei, ale sinecurizării statului, NOI toți ne-am săturat și vrem schimbare, aproape cu orice preț. Doar că unii dintre noi au căzut victime unor șarlatani, care vorbesc mult fără să spună nimic, pretinzând că reprezintă ‘vocea poporului’ (de parcă poporul ar avea o singură voce), care nu pot fi niciodată lideri, pentru că liderii unesc, nu divizează și nu împart maniheist lumea între noi, cei buni, și ei (indiferent care) cei răi, împotriva cărora ei consideră că trebuie luptat cu orice mijloace, inclusiv dincolo de limitele legii. Adevăratul adversar nu sunt IȘTII (indiferent ce pui în față), un grup abstract de oameni reduși (prin simplificarea de care ne facem noi înșine vinovați) la opțiunea lor electorală, ci aceste voci răstite care se pretind ale poporului, care nu aduc niciodată nici o soluție care să nu fie o caricatură absurdă, dând iluzia că există soluții de o propoziție la probleme economice și sociale complicate (Să ne luăm țara înapoi! Să facem America mare din nou! Să construim case la 35.000 de euro! etc.). Partea tragi-comică este că, deși își construiesc tot discursul în antiteză cu ‘sistemul’, ei înșiși au legături evidente cu acest sistem, dovadă că, odată ajunși la putere, îi servesc interesele, sfârșind prin a reprezenta doar o supapă de reducere a presiunii și o șubrezire a încrederii noastre că există alternative.
Mai mult, în logica șarlatanistă, acest sistem s-ar fi aliat cu homosexualii și imigranții împotriva valorilor tradiționale ale familiei și națiunii. Pe lângă absurditatea politizării preferințelor sexuale de către ambele tabere (ele ar trebui să rămână în sfera privatului; încă puțin și clasificăm oamenii în funcție de poziția favorită, astfel putând apărea ‘misionariștii’ de exemplu), să remarcăm, împreună cu Fukuyama (un tip care are atâtea păreri informate, încât mai are și dreptate din când în când), faptul că, în liberalism, respectul pentru autonomia individuală are scopul de a gestiona concurența între sisteme diferite de valori și credințe, nu de a le înlocui cu totul, așa cum poate unii au înțeles greșit. Extremismul generează reacții extreme, și poate ar trebui uneori să încercăm să înțelegem și să acționăm mai degrabă în spiritul liberalismului decât în litera sa. Așa-numita ‘cancel culture’, exhibiționismul preferințelor sexuale și insistența asupra publicizării și instituționalizării lor, ca și a altor forme de relativizare identitară (sexuală, culturală sau de altă natură), respingând orice reacții ca atavisme culturale, dăunează mai ales cauzei celor realmente victimizați și le permite anti-liderilor populiști să folosească anxietățile menționate mai sus ca arme politice (turul 2 s-a anulat nu înainte de a mă epuiza nervos explicând că nu vom fi fugăriți pe strada de homosexuali dacă iese Lasconi). Echilibrul nu a omorât pe nimeni niciodată; extremismul, direct sau indirect, cu siguranță. Algoritmii social media contribuie și ei, dar nu la soluție, cum am fi tentați să credem, prin facilitarea comunicării, ci la problemă, prin crearea de bule informaționale în care diversitatea surselor scade pentru a crește interacțiunea și a putea vinde fast fashion și altele.
Așadar, cum vorbim cu un suveranist? Două idei de început:
- Renunțând a-l mai ISTiza; folosind NOI, nu VOI sau EI, un limbaj care sugerează colaborare; înțelegând că unora ne e mai frică decât altora de schimbare, de complexitatea lumii, și avem mai mare nevoie de valori stabile, fie că vorbim despre religie, națiune sau familie; renunțând la aroganța intelectuală, care nu a rezolvat niciodată nimic, scoțând doar la lumină propriile nesiguranțe și complexe. Cu alte cuvinte, înainte să discutăm diferențele, întâi stabilim ce avem în comun. Și o să vedem că avem destule.
- Organizându-ne argumentele sub formă, ați ghicit, de poveste, nu de date și numere seci. În Mongolia am lucrat la un moment dat cu un tip care este antrenor de memorie, pregătind campioni mondiali în acest ‘sport’, în care, mi-a spus, totul ține de fapt de imaginație. O serie extrem de lungă de numere aleatorii care primesc o anumită semnificație e transformată într-o poveste, cu atât mai ușor de reținut cu cât stârnește emoții mai puternice. Doar așa rămân în memorie, sub formă de povești, nu de cifre. Spre încântarea liberalilor, și în acest domeniu există o piață relativ liberă: cea mai bună poveste cu cei mai buni povestitori se ‘vinde’ cel mai bine. Unii încearcă să reglementeze, să cenzureze, să monopolizeze piața, dar, ca și în restul domeniilor, piața câștigă, fiind cel mai eficient mod de selecție. Asta am uitat noi, să spunem povești. Când o să reînvățăm să le spunem pe cele mai frumoase, nu o să mai poată veni Călin cu folclorismul lui New Age-nostalgic-comunist să ne readucă la un loc de frunte în история (istoria…altora). Poate nu toți înțelegem date și cifre, dar simțim când o poveste nu e bună, când nu e coerentă sau consistentă, când personajele sunt artificiale, când povestitorul se contrazice. Ca să ieșim din zona abstractului: am vizitat în aceste zile o expoziție excelență la Muzeul Brăilei cu titlul “Comunism și Represiune în Brăila anilor ’80”. Printre multele panouri cu date și documente de arhivă despre industrie, agricultură și structura Securității locale, am observant că cele la care vizitatorii poposeau cel mai mult timp erau cele cu povești despre victime ale regimului, cum ar fi cea a Adrianei Elena Sandu, elevă în clasa a VIII-a, care, la 14 mai 1987, introduce în cutii poștale și trimite prin poștă la mai multe adrese aleatoriu preluate din cartea de telefoane, ‘înscrisuri dușmănoase’ de tipul “Sculați voi oropsiți ai sorții, Voi osândiți la foame, sus! JOS CEAUȘESCU!” semnat ‘Oamenii Viitorului’, răspândind groază printre securiști, care au presupus că au de a face cu o organizație subversivă deosebit de periculoasă. Dosarul s-a aflat în permanență sub controlul politic al prim secretarului comitetului județean al PCR, Anton Lungu (cel care a obținut 3 mandate de primar al Brăilei după 1990 și care, legat de ‘foame’, în interviuri spunea o poveste foarte diferită asupra Brăilei acelor ani: “Aicea aveau oamenii ce mânca. Brăila avea piețele pline cu de toate!”, însă cei care mergeau la practică agricolă mâncau, conform propriilor declarații, “Bulion pe pâine”) După cinci luni de anchetă frenetică, informări, analize de corespondență și mostre grafologice, interceptări de apeluri telefonice, percheziții și interogări ilegale de minori în absența părinților, Adriana a fost identificată, pedepsită cu mustrare publică în urmă unei ședințe demascatoare în fața colegilor și profesorilor pentru abateri incalificabile, rămânând sub supraveghere până în decembrie 1989.
Mai departe avem de răspuns la unele întrebări: Poate recupera liberalismul ideea de națiune și, mai ales, este compatibilă cu aceasta în secolul 21, sau e deja domeniul ideologic exclusiv al șarlatanilor populiști? Putem gestiona idealizarea trecutului, sau îl cedăm lor și pe acesta? Pot fi combătute ‘teoriile conspirației’ prin argumente raționale? Descoperind împreună ‘Cum vorbim cu un suveranist?’ poate vom reuși din nou să spunem cea mai frumoasă poveste: a lui Gandhi, nu a lui Modi; a lui Roosevelt, nu a lui Trump; a lui Brătianu, nu a lui Georgescu, Simion, Soșoacă (sau Ceaușescu!), începând chiar de aici, de pe Comunitatea Liberală.
