La aproape două săptămâni de la declanșare intervenției militare, este evident cât de prost gândit este războiul regional purtat de Trump.
Este greu de descris proporțiile dezastrului în care s-a transformat politica externă americană de la declanșarea războiului împotriva Iranului de către Donald Trump, pe 28 februarie.
În mod clar, Trump a fost convins că lovitura inițială de decapitare va duce la prăbușirea regimului islamic și la înlocuirea acestuia cu o nouă conducere, dispusă să colaboreze cu Statele Unite. Se pare că a avut în minte modelul Venezuelei, având în vedere că l-a invocat de mai multe ori pe parcursul primei săptămâni de conflict. Atât el, cât și apropiații săi, au eșuat lamentabil în a anticipa capacitatea de ripostă a Iranului, care a lansat valuri de rachete și drone asupra aliaților și bazelor americane din regiune, destabilizând economiile din Golf și ducând la scumpirea carburanților în Statele Unite.
Ceea ce este de-a dreptul revoltător în toată această situație este faptul că oricine a urmărit politica SUA în Orientul Mijlociu din ultimul sfert de secol ar fi trebuit să înțeleagă că un război va genera inevitabil o serie de consecințe neintenționate și devastatoare.
După atacurile asupra Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001, Statele Unite au avut motive întemeiate să intervină împotriva regimului taliban din Afganistan, dat fiind că acesta adăpostise teroriștii al-Qaida responsabili direcți pentru moartea a mii de americani.
Succesul aparent al acestei operațiuni de schimbare de regim a încurajat administrația Bush să intervină în Irak, în martie 2003, și să răstoarne guvernul lui Saddam Hussein.
Astfel, Statele Unite s-au trezit cu două regimuri prăbușite. Problema nu a constat în procesul de „nation-building” democratic.
Înainte de a putea instaura o democrație, este nevoie de un stat funcțional, iar SUA au fost complet depășite de sarcina de a crea un stat care, conform celebrei definiții a lui Max Weber, să poată exercita un monopol legitim asupra forței într-un teritoriu bine definit.
Atât Afganistanul, cât și Irakul post-invazie au devenit scena pe care activau numeroase miliții și centre de putere ce contestau autoritatea guvernelor aliate pe care Statele Unite încercau să le instaleze. Această greșeală a fost repetată ulterior de administrația Obama în timpul Primăverii Arabe, când a recurs la forța aeriană pentru a opri încercarea lui Muammar Gaddafi de a recâștiga controlul asupra orașului Benghazi.
Războiul civil libian izbucnit în urma acelor evenimente continuă și astăzi; talibanii au revenit la putere în Afganistan; iar Irakul este condus de un guvern corupt și fragil, care, de-a lungul anilor, s-a aliniat mai degrabă cu Iranul decât cu Statele Unite.
Singura lecție care ar fi trebuit învățată din aceste eșecuri răsunătoare este că forța militară în sine nu este suficientă pentru a produce tipul de schimbări politice vizate de politica externă a SUA.
Acest lucru s-a dovedit adevărat în Afganistan și Irak, unde Statele Unite au fost dispuse să trimită sute de mii de soldați pe teren. Forța aeriană, pe cont propriu, are șanse și mai mici de a modela un deznodământ politic.
Să fim clari. Schimbarea de regim reprezintă adesea singura soluție în cazul „statelor paria” care își asupresc propriii cetățeni și generează instabilitate la scară regională. Haosul pe care îl provoacă poate fi ținut în frâu prin alte metode, însă politica de izolare (containment) nu rezolvă problema de fond. Republica Islamică Iran este un astfel de regim, ale cărui aproape cinci decenii de existență au generat o opresiune brutală pe plan intern și au semănat grupări proxy șiite extrem de periculoase în întregul Orient Mijlociu.
Așadar, problema nu constă în conceptul schimbării de regim în sine, ci în eforturile titanice necesare pentru a-l concretiza. În ciuda impopularității sale profunde, regimul islamic rămâne înrădăcinat în anumite segmente ale societății iraniene.
Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) și milițiile paramilitare Basij, care îl susțin, au interese de autoconservare majore pentru a nu pierde puterea; o astfel de înfrângere ar însemna nu doar sfârșitul surselor lor de venit, ci și sfârșitul propriilor vieți, pe măsură ce forțele populare ar căuta răzbunare.
Este dificil de evaluat forța actuală a ideologiei religioase, însă aceasta motivează în mod clar un anumit nucleu dur de susținători ai regimului – un fenomen absent atât în America Latină, cât și în Europa de Est, în urma ieșirii lor din dictaturile militare, respectiv din comunism.
În schimb, opoziția din Iran este profund fragmentată. Nu există o conducere organizată, cu atât mai puțin una democratică, pe modelul mișcării Maríei Corina Machado din Venezuela. La fel ca Libia, Irakul și Afganistanul, Iranul este profund divizat din punct de vedere etnic, având minorități kurde, azere, baluce, turkmene și de altă natură, concentrate în diverse regiuni. În timpul tranzițiilor din Europa de Est, Statele Unite au colaborat cu o Uniune Europeană care a servit drept sursă de inspirație pentru forțele de opoziție democratică; astăzi, Washingtonul colaborează cu un guvern israelian de dreapta, privit cu profundă neîncredere și detestat la nivel regional.
Astfel, înlocuirea actualului regim cu unul mai favorabil Statelor Unite reprezintă o misiune colosală, ce nu poate fi dusă la capăt doar prin atacuri aeriene.
De altfel, experiențele anterioare ne arată că un astfel de obiectiv nu a putut fi atins nici măcar cu o desfășurare masivă de trupe terestre. Așa cum subliniam într-un articol precedent, Statele Unite și Israelul au distrus deja majoritatea facilităților militare vizibile din Iran și, în lipsă de alte ținte, încep să lovească infrastructura care deservește populația de rând. Printre acestea se numără depozite de petrol, rețele electrice, stații de desalinizare și alte obiective civile cu dublă utilizare.
Această schimbare de tactică pune Statele Unite în conflict direct cu însuși poporul iranian pe care pretind că vor să-l sprijine.
Până în prezent, SUA au evitat să lovească principalul terminal petrolier al Iranului de pe Insula Kharg. Motivul rămâne neclar; probabil că anumite voci din cadrul administrației Trump consideră că ar putea obține acces la petrolul iranian sub o viitoare guvernare. Însă tentația de a lovi temelia economică a puterii regimului de la Teheran va crește exponențial pe măsură ce acesta va continua să refuze capitularea.
Administrația Trump se comportă de parcă s-ar fi născut ieri, complet ignorantă față de înțelegerea acumulată a politicii regionale sau a cauzelor care au stat la baza eșecurilor anterioare ale politicii americane.
Mai mult, a manifestat un dispreț fățiș față de experții proveniți din establishment – diplomați, analiști de intelligence, ofițeri militari și mulți alții – pe care i-a marginalizat complet. În schimb, s-a bazat pe un cerc restrâns de loialiști slugarnici, niciunul dintre aceștia nefiind capabil, cel mai probabil, să îi ofere președintelui evaluări realiste privind calea de urmat.
În consecință, administrația improvizează din mers, de la o zi la alta. Într-un moment, Trump declară că războiul este, în esență, încheiat; a doua zi, Pete Hegseth afirmă că va mai continua o vreme.
Într-o zi, președintele Trump susține că obiectivul SUA este „capitularea necondiționată”; în alta, purtătoarea sa de cuvânt, Karoline Leavitt, afirmă că America va fi cea care va decide momentul în care Iranul a capitulat necondiționat. Pot doar să-mi imaginez contorsiunile la care va recurge în conferința de presă ulterioară unei astfel de declarații, în timp ce Iranul continuă să lanseze drone și rachete de-a lungul Orientului Mijlociu.
Lumea a devenit un loc extrem de periculos, deoarece cea mai puternică națiune a sa se află sub controlul unui băiețel de zece ani. Acel băiețel a descoperit un aruncător de flăcări în curtea părinților săi și acum se distrează dând foc la tot ce-i iese în cale.
Părinții săi trebuie neapărat să-l țină în frâu.
Nota redacției – Articolul profesorului Francis Fukuyama a fost publicat pe site-ul Persuasion și este tradus cu acordul editorului.
