Avem iluzia, întreținută remarcabil de eficient, că trăim într-o democrație, una pe care (culmea!) am fi salvat-o de la extremism și influențe externe anulând alegerile. În realitate, România a devenit o cleptocrație pe care doar dezorganizarea dată de relativa incapacitate de a colabora eficient a elitelor extractive o mai camuflează. Nu seamănă cu Venezuela, Belarus, Turcia sau Ungaria doar pentru că nu e în stare să producă un Maduro, Lukașenko, Erdogan sau Orbán. Ar trebui probabil să ne bucure chestia asta, deși e mai degrabă tristă.
Există în istoria politică recentă a României câteva momente în care masca alunecă suficient de jos încât să se vadă clar fața de sub ea. Decembrie 1989. Mineriadele. Referendumul din 2012. Ordonanța 13. Și acum, ultima săptămână din aprilie 2026, când Partidul Social Democrat — formațiune care a guvernat mai mereu această țară, în diverse formule — și Alianța pentru Unirea Românilor, adunătură pestrit-suveranistă care a făcut campanie de la înființare împotriva PSD ca rădăcină a răului, au depus împreună o moțiune de cenzură împotriva guvernului Bolojan, semnată inițial de 254 de parlamentari, redactată tehnic în comun, citită în plen de senatorul AUR Petrișor Peiu, și trimisă la vot pe 5 mai.
Faptul că PSD și AUR votează împreună a încetat de mult să mai fie o surpriză pentru oricine, iar ce se întâmplă în aceste zile nu este o criză de guvernare, ci mai mult o reacție de respingere a unui transplant. Iar organul rejectat nu este Ilie Bolojan ca persoană, ci reformele care i-ar fi tăiat accesul la rețeaua de capilare prin care elita politico-birocratică românească s-a hrănit din statul român timp de o generație.
Moțiunea se intitulează, cu o solemnitate conspiraționist, „STOP «Planului Bolojan» de distrugere a economiei, de sărăcire a populației și de vânzare frauduloasă a averii statului”. Argumentul central, repetat de Grindeanu în comunicate, de Simion la conferințe de presă, de Peiu în plen, este că guvernul Bolojan pregătește, sub pretextul obligațiilor PNRR, „cea mai amplă înstrăinare de active strategice din ultimele două decenii”, prin listări la bursă realizate prin plasament accelerat, în condiții netransparente, la prețuri sub valoarea reală.
Contorsiune logică demnă de Cirque du Soleil, întrucât singura formă prin care un activ al statului român nu poate fi vândut subevaluat unei rețele de inițiați este exact mecanismul pe care moțiunea îl atacă: listarea pe bursă. La bursă, prețul se face public, în timp real, prin confruntare deschisă între cerere și ofertă. La bursă, orice cetățean cu o aplicație de broker pe telefon poate cumpăra acțiuni Hidroelectrica sau Transelectrica. La bursă, cu toate imperfecțiunile ei, se aplică cea mai apropiată aproximare de transparență pe care o cunoaște piața de capital românească. Iar moțiunea nu enumeră întâmplător perimetrul: CEC, Salrom, Hidroelectrica, Romgaz, Aeroporturi București, Portul Constanța, Loteria, Poșta, Romarm, Avioane Craiova, Romaero — adică zona în care statul român distribuie, în mod opac, contracte, sinecuri, sponsorizări și locuri de muncă. În traducere: dacă pierdem controlul exclusiv asupra acestor companii, pierdem capacitatea de a continua să distribuim discreționar ce produc ele.
Întrebarea pe care nimeni nu o pune cu suficientă claritate este simplă: ce au în comun, de fapt, oamenii care au semnat acest text? Răspunsul care circulă oficial este că au în comun ostilitatea față de „austeritate”. E un răspuns convenabil pentru toată lumea: pentru PSD pentru că îl plasează pe terenul politicii sociale, pentru AUR pentru că îl plasează pe terenul protestului anti-sistem, pentru analiștii care preferă să spună „realiniere politică” decât să numească ce văd. Ceea ce au în comun e că reformele lui Bolojan — reducerea aparatului, listarea companiilor de stat, predictibilitatea fiscală, condiționalitățile PNRR — atacă, fiecare pe rând, câte o țeavă din infrastructura prin care se mută banii din buzunarul plătitorului de taxe în buzunarul paraziților statului. Pesedaur nu e o coaliție nouă. Ea guvernează România, sub diverse etichete, de peste treizeci și cinci de ani. Dacă AUR ar fi un partid suveranist autentic (adică teoretic măcar interesat să rupă rețelele de captură ale establishment-ului), ar fi exact partidul care ar trebui să voteze pentru listarea Hidroelectrica și Romgaz, fiindcă listarea distruge perimetrul de extracție al „elitei globaliste” împotriva căreia și-a construit identitatea. Faptul că face exact opusul demonstrează ce e în realitate AUR: nu un partid anti-sistem, ci un partid care vrea să succeadă nominal PSD-ului în pozițiile de extracție, păstrând arhitectura intactă. PSD și AUR au votat împreună sistematic pe dosarele care contau: pensii speciale, blocarea reformei administrative, opoziția față de transparența companiilor de stat. Nu pe imigrație, nu pe „valori naționale”, nu pe NATO. Pe bani. Asta e definiția unei coaliții (cleptocratice) reale, dincolo de poveștile cu pro-europenismul PSD, sta-bi-li-ta-te și altele.
Manfred Weber a numit explicit operațiunea, în Parlamentul European: „o moțiune depusă împotriva unui guvern stabil”. Bruxelles-ul citește situația cu acuratețea bolojanianăa unui contabil: România are nevoie de fonduri europene fără precedent, însă o majoritate parlamentară românească votează exact împotriva condiționalităților care deblochează acele fonduri. Paradoxul nu e explicabil decât într-un singur fel.
Termenul „cleptocrație” e respins în spațiul public românesc pentru că sună prea brutal pentru un stat membru al Uniunii Europene, pentru o democrație care, formal, are alegeri libere și o presă liberă. Dar cleptocrația nu înseamnă că toată lumea fură. Înseamnă că arhitectura instituțională e organizată astfel încât extracția de resurse publice către grupuri private privilegiate să fie logica și rezultatul implicit al funcționării sistemului, nu o deviație de la el.
Întrebarea pe care trebuie să o punem nu e dacă moțiunea va trece pe 5 mai. Votul secret cu bile face orice predicție un exercițiu de risc. Întrebarea reală e: poate România să iasă din această configurație fără un șoc mai mare decât cel pe care îl trăim acum? Puțin probabil, pentru că șocul actual (cursul, dobânzile, inflația, criza de încredere) e prețul pe care cleptocrația e dispusă să-l plătească pentru a-și păstra perimetrul extractiv. Atunci când prețul îl plătesc cetățenii și beneficiul îl culeg cei care au semnat moțiunea, totul pentru a proteja un aparat birocratic clientelar, termenul pe care îl putem folosi este acela de „cleptobirocrație”, pentru că extracția nu se face întotdeauna prin furt direct, ci prin birocrație proiectată ca filtru de redistribuire opacă (prin joburi inutile plătite regește, acordate ca recompense pentru diverse servicii și loialități).
În Zimbabwe, Robert Mugabe distribuia joburile importante (care funcționau ca pompe de extracție) doar în tribul său, Shona, pentru a ranforsa etnic loialitățile politice. Cleptocrația de la noi nu provine dintr-un singur trib (deși se comportă oarecum tribal), ci dintr-o clasă de prădători defavorizați intelectual și cultural, formată printr-o contra-selecție agresivă moștenită din socialism și bazată exact pe încrederea dată de faptul că incompetența nu are alte opțiuni decât loialitatea. Și dezescaladorul de la Cotroceni începe să se încadreze în această descriere (sincer, nu cred că cineva i-ar oferi o poziție de management măcar într-un McDonald’s), și există cu siguranță astfel de elemente în toate partidele, însă PSD (cu toată clientela) și AUR ating cu siguranță procentul de 99% cleptobirocrați. Și dacă ei vor câștiga pe 5 mai, să vedeți atunci distracție în Rombabwe.