Până la un punct, adică până pe la începutul anilor 1970, a fost un progres indiscutabil. Sistemul comunist a purces la o alfabetizare extensivă a populației. Noile generații au învățat să scrie și să citească, de asemenea s-au făcut cursuri de alfabetizare și pentru adulți. A fost o dezvoltare care a beneficiat, până la un punct, de calitatea vechilor generații de profesori, școlite în perioada de dinaintea instaurării comunismului. Oameni bine pregătiți, cu cultură solidă și care aveau obiceiul lucrului temeinic făcut.
Această dezvoltare extensivă a învățământului nu a fost însă și una calitativă neapărat. A apărut o foarte puternică distorsionare ideologică. Școala era folosită pentru îndoctrinarea și manipularea noilor generații. Am și acum acasă un manual de istorie de la începutul anilor 1950 în care perioada interbelică, războiul și primii ani de comunism sunt falsificate în mod barbar.
A fost și perioada în care copiilor li se spunea că poporul român este unul cu origini slave. Se scria România cu î din i [Notă: textul original menționa „î din i”, ceea ce este forma corectă actuală. Dacă se referea la scrierea cu „â din a”, cum era regula în anii ’50 pentru „România”, atunci ar fi „Se scria România cu â din a”. Am păstrat varianta din textul dumneavoastră, dar contextul sugerează că poate era vorba de „â”]. Se introdusese sistemul de notare rusesc, de la 1 la 5, în locul celui tradițional românesc, de la 1 la 10.
Totuși, dat fiind că a crescut rata de alfabetizare, putem spune că, până la un punct, s-a înregistrat un progres.
La scurt timp după venirea lui Ceaușescu, mai precis la începutul anilor 1970, lucrurile au început să se degradeze însă.
Ceaușescu a stabilit că nu e nevoie de prea mulți absolvenți de uman. Adică n-avea nevoie de filologi, ci de oameni ai muncii. Nu filosofi, istorici, profesori, sociologi, psihologi, avocați, politologi etc. Era nevoie de ingineri (ca absolvenți de facultate), maiștri, strungari, șoferi, matrițeri etc.
Sistemul meritocratic și profesioniștii în educație au fost înlocuiți, începând cu anii ’70, de activiști de partid adesea foarte slab alfabetizați, dar loiali lui Ceaușescu. Situația a început să se degradeze din ce în ce mai accelerat.
Lovitura cea mare a venit în 1977, când rețeaua de licee a fost restructurată radical. A început o cruciadă împotriva liceelor teoretice. Numărul acestora s-a redus de la 568 cu 390.455 de elevi în 1968/1969 la doar 95 cu 55.988 de elevi în 1988/1989.
Anii ’80 au fost de groază pentru educația din România. Atunci putem considera că a început dezastrul care continuă până azi.
Același dezastru a lovit din plin și sistemul universitar. În anul școlar 1968/1969, România avea o repartiție echilibrată a studenților pe domenii, ceea ce asigura și o balanță corectă în structura societății. Dintre studenții înscriși, 36,3% erau în facultăți tehnice (industriale, construcții/arhitectură, agricole/silvice), 6,5% – medico-farmaceutice, 4,2% – juridice, 39% – universitar-pedagogice, 2,3% – artistice.
20 de ani mai târziu, în anul 1988/1989, această balanță fusese deja pulverizată în beneficiul laturii tehnic-inginerești, în timp ce zonele umaniste fuseseră devastate: 68,8% dintre studenți erau la facultăți tehnice (industriale, construcții, arhitectură, agricole/silvice), 10,3% – medico-farmaceutice, doar 1,5% în studii juridice (aici erau incluși și toți securiștii), procentajul studenților din zona universitar-pedagogică ajunsese la 9,5%, în timp ce studiile artistice aproape că dispăruseră complet – 0,6% (erau considerate îndeletnicire neproductivă și reacționară, pentru burghezi).
Cazul României devenise deja unic în lume, caz de studiu pentru specialiști. „Evoluția din anii ’80, cu depășirea considerabilă a pragului de 50% de către studenții înscriși la învățământul tehnic-ingineresc, plasează România într-o situație singulară la nivel mondial; potrivit afirmației lui Jan Sadlak, «nicio altă țară europeană nu a cunoscut o asemenea deplasare (a centrului de greutate al pregătirii universitare)»”, scrie profesorul Murgescu în „România și Europa. Acumularea decalajelor istorice”.
În 1980, familia Ceaușescu a ajuns la concluzia că România – care oricum era de departe pe ultimul loc în Europa la numărul absolvenților de studii superioare – are prea mulți studenți. Oricum, nici înainte regimul comunist nu fusese foarte dornic să vadă populația prea educată. De aici și amintirile nostalgice ale generațiilor mai vârstnice care povestesc cum, atunci când au dat examen de intrare la facultate, erau 20, 30, 40 de candidați pe loc.
Acum, oamenii respectivi se raportează cu mândrie la acele timpuri, ca o dovadă a efervescenței și a competitivității. În realitate, era o criză artificială creată de regimul comunist prin restrângerea dramatică a numărului de locuri în facultăți.
România a cunoscut în anii ’80 un regres masiv al elitelor. Numărul de facultăți s-a redus de la 195 în 1970/1971 la doar 101 după 1986/1987, iar cel al profesorilor din universități – de la 14.592 în 1980/1981 la 11.696 în toamna lui 1989.
Cifrele de la final arată în ce hal ne-a lăsat regimul comunist. De acolo am plecat în încercarea de a recupera decalajul față de lumea civilizată.
Finlanda avea în 1989 cei mai mulți studenți: 43% dintre tineri erau înscriși la facultate. Franța era pe locul 2, cu 37,2%. Vecina noastră din sud, Bulgaria, avea 26,1% din totalul absolvenților de liceu care mergeau mai departe la facultate. România avea 8,6%. Eram pe penultimul loc, la mare luptă cu Albania, ultima clasată – cu 8,5%. Media europeană a tinerilor cu studii universitare era în 1989 de 26,4%. România se afla mult chiar și sub media mondială la acest capitol, care era de 14%.
