Ritualurile spun adevărul pe care comunicatele îl ocolesc. Vizita de stat a lui Xi Jinping la Washington n-a produs mare lucru pe hârtie, dar asta nu înseamnă că n-a însemnat nimic.
Trump l-a întâmpinat pe Xi chiar pe pistă, la Joint Base Andrews, în loc să-l aștepte la Casa Albă. Analiștii Council on Foreign Relations au observat că singurul alt lider primit așa de Trump a fost Vladimir Putin, în Alaska, în august 2025. Președinții americani au mai coborât la scara avionului pentru aliați apropiați sau pentru papă, niciodată pentru liderul unei puteri rivale.
Când Trump a ajuns la Beijing, în mai, Xi nu l-a așteptat la aeroport, ci l-a trimis pe vicepreședintele Han Zheng. Protocolul chinez nu e niciodată întâmplător. Cine coboară scările și cine trimite un adjunct spune, fără cuvinte, cine are nevoie de cine.
Adăugați la asta sute de militari la ceremonie, un survol al unui bombardier B-2 și un președinte american încântat că noul său heliport, pe care l-a numit el însuși operă de artă, a fost gata la timp. Pentru Beijing, care își construiește legitimitatea internă pe imaginea Chinei primite ca egală a Americii, aceste imagini valorează mai mult decât orice acord comercial.
Presa anticipase o vizită bogată în simbolism și săracă în progres concret, iar prognoza s-a confirmat (Foreign Policy a notat că summitul s-a încheiat fără rezultate majore, dacă nu punem la socoteală cele două panda uriașe promise grădinii zoologice din Atlanta).
Pe comerț, Scott Bessent a anunțat prelungirea armistițiului comercial doar cu două luni, până pe 10 ianuarie. Nu a existat nicio declarație comună. Xi a venit cu oferte de soft power: mai multe zboruri directe și invitarea a 100.000 de tineri americani în China în următorii cinci ani.
Singurul element cu potențial real ține de inteligența artificială, fiind propus un mecanism prin care cele două capitale să se avertizeze reciproc atunci când un incident AI devine o amenințare la adresa securității naționale. Ideea e modestă și nu oprește nimănui cursa tehnologică, dar e primul fir telefonic al unei noi curse a înarmărilor.
Relațiile internaționale citesc de obicei asemenea mecanisme prin lentila controlului armamentelor în care două rivale își reduc riscul de accident. Linia fierbinte pe AI nu e un instrument de siguranță, ci un act de co-securitizare. Washingtonul și Beijingul își acordă reciproc monopolul asupra întrebării ce anume din AI merită tratat ca amenințare existențială.
Cel mai important lucru nu s-a petrecut săptămâna aceasta, ci a fost confirmat de ea. Bonny Lin, de la CSIS, a atras atenția că Trump a acceptat încă din mai formula lui Xi despre o relație constructivă de stabilitate strategică, deși nu e clar ce înseamnă. Washingtonul a refuzat istoric să adopte frazeologia Beijingului, tocmai ca să nu binecuvânteze sensul pe care China îl dă acestor termeni și să nu sugereze că Beijingul fixează regulile relației.
Pentru cine a trăit în China e evident că partidul duce războaie întregi la nivel de vocabular. Cine acceptă cuvintele celuilalt acceptă, mai devreme sau mai târziu, și harta mentală pe care acele cuvinte o desenează. Pandele sunt un cadou, dar formula e o capitulare semantică.
Pe Taiwan, Xi i-a cerut lui Trump să se opună independenței insulei, poziție pe care administrația americană a învățat să o absoarbă fără să se angajeze. Liniștea aparentă nu înseamnă stabilitate, iar China ar putea profita de preocuparea americană cu Iranul pentru a acționa împotriva Taiwanului.
Iranul este chiar punctul în care Beijingul are pârghia cea mai directă asupra fluxurilor de petrol, iar Xi nu s-a oferit să o folosească. China vinde stabilitate unei Americi prinse într-un război, fără să plătească nimic pentru ea, dintr-o poziție mult mai solidă decât în 2017, la Mar-a-Lago, când încă rămânea în urma Americii pe mai multe fronturi.
Dialogul american-chinez pe AI seamănă cu butonul roșu din cursa nucleară, împărțit doar între cele două, iar Europa dispare ca pol de putere (America va negocia în numele Europei, iar Europa va plăti nota).
Ani de zile, politica noastră față de China a fost una delegată, în care ne uitam la Washington și ne aliniam, dar o MAGAmerică tranzacțională poate închide un armistițiu cu Beijingul peste capul aliaților, poate adopta vocabularul Partidului și poate trata Taiwanul ca pe un dosar amânat.
Nu e timpul să ne formulăm propria strategie?
Poza de mai sus a fost publicată de Trump după ce a editat-o ca să își scoată soția din ea, păstrându-și asistenta. În post-adevăr, realitatea e irelevantă și în curând va veni rândul Europei să fie scoasă din poze.
