Am citit prea puțin în 2023. Am multe scuze pentru asta, dar niciuna atât de puternică încât să nu mă ambiționez să fiu mai sârguincios în 2024. Am citit cărți care mă ajută să înțeleg mai bine România cu zbaterile ei. Zbateri însemnând atât asumarea istoriei noastre cu bune și rele, cât și a ideilor din spațiul public, dedicate revendicărilor diferitelor mișcări civice sau politice.
Cartea scrisă de Cristian Ghinea „Cine a făcut România” este un abecedar al acestor zbateri, și trecute, și curente. Nu o voi include în lista cărților pe care o voi împărtăși aici pentru că simt că sunt prea subiectiv și prea implicat în cele scrise acolo, mai ales referitor la cele ce vizează România ultimilor șapte ani.
Cu toate că nu o includ în lista de mai jos, recomand această carte ca primă lectură; pentru că, citind-o, înțelegi foarte bine parcursul nostru ca țară în ultimii 170 de ani. De unde venim și unde avem șansa să ajungem, prin filtrul valorilor liberale și al mișcărilor reformatoare, din care și USR face parte.
Cartea nu este doar despre istorie, ci și despre cum Cristian Ghinea a negociat PNRR-ul, care au fost presiunile și dezbaterile interne, în guvern și în USR, în cele opt luni în care USR a fost la guvernare. Tot acolo găsești și informații despre cum au fost luate deciziile privind sistemul de vaccinare, decidenți, responsabilii acestui proces, decizii luate înainte de 23 decembrie 2020, când USR a intrat la guvernare.
Așadar, iată recomandările mele de lectură cu volume apărute în 2023:
- Regionalizarea, volum coordonat de Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu, editura Polirom.
Regionalizarea, ca istorie a tendințelor de descentralizare a puterii în România, provocările și frustrările acestui ideal. Cu Dorin Dobrincu și George Țurcănașu mă știu de la acțiunile civice pentru conștientizarea investițiilor în autostrăzile A7 și A8 din Moldova. Nu știu exact dacă regionalizarea sună, de fapt, anacronic și este un termen care ascunde frustrări moldave cu privire la pierderile de resurse și putere suferite de Moldova apuseană în urma Micii Uniri, sau este perfect suprapusă ideii federaliste a UE, de a diminua suveranitatea statelor și de a întări regiunile. Cartea este necesară, bine documentată și se încheie cu un capitol absolut delicios: România regională – vorbirea moldoveană din perspectiva sociolingvistică. Tradus: de ce există o presiune socială care face ca noi, moldovenii, să nu mai vorbim graiul nostru atunci când trecem Milcovul, și de ce este asociată vorbirea regională moldavă cu lipsa unui profil urban și educat al vorbitorului? Cartea merită citită chiar și doar pentru aceste observații sociolingvistice.
- O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, de Jens Oliver Schmitt, editura Humanitas.
Am citit cartea aceasta cu sufletul la gură, mai ales pentru faptul că, lecturând, îți dai seama cât de puține lucruri știi despre ortodoxia românească. Care e un concept instituțional foarte recent. Biserica Ortodoxă Română (BOR) este o instituție mai tânără decât Principatele Unite sau decât România Mare. Expunerea nuanțelor ortodoxismului ardelenesc, muntean, bucovinean, coroborat cu cel moldovean te fac să înțelegi mai bine divergențele de opinie din interiorul BOR, dar și bogăția și diversitatea culturală a ortodoxismului de limbă română, vechi de sute de secole, în contrapondere cu tinerețea instituțională rezultată din contopirea unor identități ortodoxe regionale. Este o carte complexă și unică, care te ajută să înțelegi complexitatea BOR, moștenirea ei extraordinară și provocările de zi cu zi. Cartea are o singură omisiune: cea a menționării Societății de Femei Ortodoxe din interbelic, corp laic și de societate civilă ortodoxă, dezvoltat în interiorul BOR, care a lăsat României multe edificii de vază, printre care Mausoleul de la Mărășești și actualul sediu al Liceului Dinu Lipatti.
- Deportarea Romilor din Muntenia în Transnistria în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, de Ioan Valentin Negoi, editura Cetatea de Scaun.
Nu ai cum să ignori această carte dacă te preocupă întrebări legitime despre situația romilor de astăzi. Cartea răspunde la multe întrebări ce îi privesc pe romii din perioada interbelică, antisemitismul și antițigănismul timpului și politicile eugenice care au stat la baza acestor deportări. Titlul spune povestea romilor munteni deportați, tocmai pentru că ei reprezentau majoritatea romilor din țară. În Muntenia, în anii ’40, erau peste 70.000 de romi, în Moldova, mai puțin de jumătatea acestei cifre. Genocidul romilor din Transnistria este parte a istoriei triste a poporului român. La fel de tristă ca și tratamentul administrației românești aplicat evreilor din regiunea Odesa, în timpul ocupației antonesciene: rușinos și criminal. Fără tabloul acestei file de istorie rămânem amăgiți în aroganță și cu o imagine de sine incompletă.
- Mai mult că trecutul, de Ana Blandiana, editura Humanitas.
Am citit multe scrieri semnate de Ana Blandiana, în ultimii ani. Pur și simplu pentru că sunt fascinat de realizarea dumneaei și a răposatului ei soț, Romulus Rusan: Memorialul de la Sighet. Cartea de față nu redă povestiri, ci chiar jurnalul din perioada în care doamnei Blandiana i-a fost interzis să publice. 31 august 1988 – 12 decembrie 1989. Sunt șocat de cele evocate în jurnal. De lipsurile materiale, de precaritatea locuinței de vară a cuplului de la Comana, de lipsa de încredere pe care fiecare o exercita față de fiecare în comunism. În această carte citești despre tristețea și durerea individului, care nu poate fi el însuși/ea însăși în actul creativ, un act asupra căruia se pune următoarea întrebare: care mai este valoarea poeziei, dacă ea nu poate fi publicată sau împărtășită cu alții?
- Istoria mămăligii, Povestea globală a unui preparat național, de Alex Drace – Francis. editura Humanitas
Am luat cartea asta pentru că într-o expunere recentă scriam că românii au mâncat mămăligă timp de secole. Un fotojurnalist m-a contrazis. I-am zis că dacă e mai mult de două secole, am dreptate. Și cred că așa e. Marii voievozi și țăranii din Moldova și Muntenia nu au mâncat dintotdeauna mămăligă. Din Caraibe până în Carpați, ascensiunea porumbului, globalizarea mămăligii, explozia consumului de mămăligă, toate aceste teme sunt bine dezvoltate. Sunt încă impresionat de diversitatea mămăligii, atât de cea românească, cât și de cea cu nuanțe diferite – fie în Bucovina de nord, făcută de ucraineni, fie cea din Paris, pe care am gustat-o recent într-un restaurant și care era mai degrabă un terci moale și aproape fluid, deloc apetisant. Mămăliga spune ceva despre noi ca regiune și ca țară și cultură. Suntem, cumva, ceea ce mâncăm. Asta se aplică și în toate discuțiile sau mesele care implica mămăliga.
- Christus Vincit sau puterea credinței în închisorile Comuniste – sora Clara în dialog cu Aurora Sasu, de Virginia Ion, Fundația Academia Civică.
Am citit multă istorie orală a celor care au suferit în închisorile comuniste. Confesiunile sorei Clara Lascău, măicuță catolică, angajata Nunțiaturii Apostolice din București între 1939 și 1950 completează aceste mărturii. Sora Clara a văzut istoria scriindu-se sub ochii ei. Ca pedeapsă pentru loialitatea ei față de credință și Biserică, a stat 14 ani în închisoare. Sora Clara povestește cu lux de amănunte ultimele clipe ale existenței Concordatului dintre Vatican și România, până când a fost denunțat unilateral de România, în 1950. Sora Clara a fost martora ultimei întâlniri a episcopilor greco-catolici, înainte ca aproape toți să fie închiși și să moară în închisori. A fost martora închiderii nunțiaturii de către comuniști, a fost cea care a deschis și preluat sediul nunțiaturii după 1992, după mai bine de 40 de ani de tăcere și abuzuri. Răspunsurile sorei Clara sunt autentice și captivante. Am citit cartea într-o singură zi. Nu am putut să o las din mănă, mai ales când analizezi loialitatea și devotamentului unei femei simple, care nu a acceptat colaborarea cu forțele comunismului, în antiteză cu cazul mai multor episcopi catolici români care, în ultimii 20 de ani ai comunismului, au acceptat să fie informatori fideli ai regimului.
- Rezervă, de Prințul Harry, editura Nemira.
Carte a făcut vâlvă la început de 2023. Tot atunci am și citit-o. Prejudecățile față de această carte ar fi că aparține registrului telenovelelor princiare, deci ușor de ignorat. În urma lecturii am rămas surprins de cât de empatic am putut să fiu cu Prințul Harry, mult blamat pentru mai multe decizii recente, dar și pentru publicarea acestei cărți. Ideea că ți se spune de mic că tu ești mereu pe locul doi nu este deloc atrăgătoare, ba chiar te macină psihic și îți construiește comportamentul. Această construcție ierarhică în sânul unei familii alterează relații naturale între membrii ei. Coroborat cu pierderea mamei la o vârstă fragedă și cu un tată rece și rigid, duce la decepții personale care au distrus o familie. Nimic senzațional, dar foarte multă tristețe expusă, acolo unde bunăstarea sau eticheta sunt paravane naturale ce ascund multe jocuri de culise și multe drame personale.
- Atenție cu intenție, de Dragoș Pătraru, editura Bookzone
Îl știm pe Dragoș de la Starea Nației. E cumva bizar să citești cărțile oamenilor pe care îi știi doar de la televizor. Este o luptă de percepția vizuală, în ideea că ești obișnuit să asculți și să îl privești pe acel om, nu să îi citești rândurile. Dragoș Pătraru combină interesant texte din podcastul Vocea Nației și reflecții personale. Este un fel de îndreptar pentru o viață mai bună, de la un om care analizează multe în fiecare zi. Cartea este interesantă pentru că Dragoș Pătraru alătură analizele politice cu elemente personale și idei proprii deja prezente în spațiul public. Dragoș Pătraru este un jurnalist cu tentă de stânga, asumat și public. Nu sunt mereu de acord cu el, dar e nevoie de mai mulți oameni asumați, care nu fug de dezbatere și își asumă ideile într-un format interesant de activism și jurnalism fără limite clare.
9. Apostolul Națiunii – Mazzini și Nașterea României Moderne, de Remus Tanasă, editura Humanitas.
Am citit cartea pentru că am primit-o de la mama, cadou de ziua mea de naștere. Asta, după discuții lungi despre cartea lui Cristian Ghinea. Mama a făcut o alegere bună pentru mine. Cartea dezvoltă subiectul pașoptiștilor români în contextul est-european, prin lentilele lui Mazzini, figură publică din Italia Primăverii Popoarelor. Mazzini a fost și un aliat al lui Lajos Kosuth, aflat într-o relație ambivalentă față de românii ardeleni, dar și un susținător al cauzei autodeterminării românilor. Mazzini, în corespondența sa cu Dumitru Brătianu, formulează diferite scenarii de autodeterminare a românilor asupra viitoarei construcții a unui stat al românilor, liber de influența imperiilor din vecinătate.
- 1907. Noi vrem pământ, de Mihai Gheorghiu, Maria Mateoniu-Micu, editura Martor.
Cartea reprezintă o colecție de texte publicate cu prilejul vernisajului expoziției omonime la MȚR. Scriu aceste rânduri despre această colecție de texte pentru a-mi exprima profunda dezaprobare a celor expuse. Expoziția despre Revolta de la 1907 este una impecabil realizată de firma de arhitectură Zeppelin, textele din cartea de față sunt relevante, dar umbrite de o prefață care mustește a lamentări conservatoare, ce declară moartea țăranului și a țărănimii. Este foarte periculoasă perspectiva pusă în discuție, cu elemente exclusiviste de identificare a țăranului: agricultor, tradițional, fără educație, cu credință oarbă. Orice altceva în afara acestor norme îi anulează identitatea pură și îi declară moartea și dispariția. Fac referire la acest text pentru că acest discurs conservator face rău. Atât instituției de care este legată publicația, cât și ideii în sine, captivată la cel mai înalt nivel: țăranul român autentic a murit, orice există acum reprezintă o reproducere nefericită și irelevantă. Recomand lectura, nu pentru că o susțin, ci pentru a înțelege măcar în parte eșecul managementului instituțiilor de cultură centrale din România și lamentația conservatoare care stă la baza acestui eșec.
Lectură plăcută!
