La 25 aprilie 2005, în cadrul unei ceremonii oficiale desfăşurate la Abaţia de Neumunster, din Luxemburg, preşedintele României, Traian Băsescu, semna Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Tratatul urma să intre efectiv în vigoare la 1 ianuarie 2007.
De la momentul respectiv au trecut deja 20 de ani – o generație –, suficient timp încât să uităm. Aflăm de la posturi de televiziune, de pe rețelele de socializare, de la candidați la Președinție și la Parlamentul European că niciodată n-am dus-o mai rău decât acum. Ba, mai mult decât atât, mii de portavoci virtuale urlă că am fost forțați să intrăm în UE ca să fim făcuți sclavi și colonie a Occidentului. Poate ar fi momentul să ne reamintim atmosfera de atunci.
Pentru România, ceremonia de semnare a actelor din 25 aprilie 2005 a reprezentat încununarea unor eforturi și emoții care au durat mai mulți ani, aderarea fiind pe muchie de cuțit și contestată de unii membri UE din pricina corupției, a subdezvoltării și stării foarte proaste a democrației din țara noastră. A fost nevoie de multe negocieri, de promisiuni, de reforma legislației, de o restructurare a economiei comuniste la care regimul de la București nu voia să renunțe pentru ca UE să ne accepte cu destule reticențe.
Dar, în planul economic și al bunăstării populației, aderarea la UE s-a dovedit finalmente de departe cel mai benefic eveniment din istoria României și al tuturor statelor precursoare ale acesteia.
România anilor 1990: un peisaj dezolant. Sărăcie, corupție, mizerie – suntem Somalia Europei
Țara ieșise din comunism, la finalul lui 1989, într-o situația absolut dramatică. Era pe penultimul loc în Europa la absolut toate capitolele (sub România se mai afla doar Albania), de la speranță de viață, venituri și alimentație până la PIB/locuitor, mecanizare a agriculturii, producție industrială etc. România comunistă avea în 1989 un PIB/locuitor la 32% din media Europei (adică de 3 ori mai mic).
Primul deceniu după comunism, petrecut de România într-o zonă gri, cu guverne neocomuniste și suverană în adevăratul înțeles al cuvântului (nu făcea parte din nicio organizație ori alianță), a fost cumplit.
Până în 1997, ca urmare a deciziei luate de Ceaușescu în 1982 de a rupe legăturile cu sistemul bancar internațional, nimeni n-a mai vrut să crediteze România. În același timp, activiștii comuniști și Securitatea rămași la putere au păstrat economia de stat, procedând cu foarte mare reticență la unele privatizări limitate.
Industria României, anacronică și energofagă, n-a putut fi retehnologizată pentru că, așa cum am scris mai sus, nicio instituție internațională nu mai avea încredere să crediteze țara, după experiența cu Ceaușescu din anii 1980. Dictatorul dăduse chiar o lege, în aprilie 1989, prin care se interzicea contractarea de credite externe. Acest lucru nu avea cum să nu lase urme, chiar dacă vechiul regim căzuse.
În același timp, elitele politico-economice provenite din rândurile foștilor activiști de partid și ofițeri de securitate au trecut la împărțirea resurselor. Rețelele de corupție formate în timpul regimului Ceaușescu au explodat cu o forță formidabilă. Fabricile care n-au apucat să intre în faliment au fost privatizate dubios, tăiate și date la fier vechi, sistemul bancar devalizat și mai multe bănci băgate, de asemenea, în faliment. Resursele naturale au fost căpușate masiv.
Prăbușirea României, care bătea pasul pe loc comparativ cu celelalte țări foste socialiste, a ajuns în punctul în care, în a doua jumătate a anilor 1990, intrarea în faliment părea inevitabilă.
Providențialul colac de salvare s-a numit Uniunea Europeană. În disperare de cauză, pe măsură ce guvernul „patrulaterului roșu“ ex-comunist condus de PSDR (vechiul Partid Comunist care-și schimbase din nou numele, după ce în 1990 se rebotezase FSN) cufunda țara în dezastru, iar menținerea în sfera de influență a Rusiei nu mai era o opțiune, liderii politici au luat, în 1995, celebra decizie de a îndrepta România către Occident. În același an au început demersurile de aderare la NATO și s-a depus cererea de intrare în UE.
Primii ani au fost foarte dificili și pe muchie de cuțit. S-au purtat negocieri și muncă de lămurire, pentru că nici țările membre UE, nici Comisia Europeană nu era foarte convinse că România ar putea să se adapteze la rigorile democrației liberale și ale economiei de piață.
După 45 de ani de comunism și încă 10 de suveranism neocomunist, românii ajung în 1999 să câștige în medie 96 de dolari pe lună
Mai jos, o sumară trecere în revistă a evenimentelor:
- Noiembrie 1998: Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.
- Iunie 1999: România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană.
În acest timp, țara își continuă plonjonul economic. În noiembrie 1996, românii votează pentru prima oară, după 51 de ani, în favoarea unei coaliții de partide democratice, moștenitorul Partidului Comunist (PSDR) fiind trimis în opoziție. Convenția Democratică trece la restructurarea economiei comuniste pe care regimul Iliescu o amânase vreme de 7 ani. Această amânare făcuse ca lucrurile să se degradeze dramatic. În acest an, 1999, un român ajunsese să câștige în medie 97 de dolari în mână pe lună, în timp ce salariul minim brut era de 30 de dolari. PIB-ul/locuitor al României coborâse la 26% din media europeană. - Decembrie 1999: la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor de aderare cu şase ţări candidate, printre care şi România.
- Declicul se produce în februarie 2000, când Consiliul UE pentru Afaceri Generale deschide oficial negocierile de aderare cu România.
Odată cu aceasta, Uniunea Europeană începe – după o formulă pe care o vedem azi aplicată în Moldova – să pompeze bani în țara noastră. Apar fondurile de preaderare, România primește bani pentru întreținerea, repararea și dezvoltarea infrastructurii, se acordă sume foarte mari pentru cei care vor să-și dezolte afaceri. În paralel, în anii următori, în țara noastră încep să apară investițiile străine. - La 13 noiembrie 2002, Comisia europeană adoptă o „Foaie de parcurs” pentru România şi Bulgaria.
- O săptămână mai târziu, la 20 noiembrie 2002, Parlamentul European ia în considerare pentru prima oară data de 1 ianuarie 2007 ca dată-ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană.
- 12-13 decembrie 2002: Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria.
- La 17 decembrie 2004, în Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
- În 13 aprilie 2005, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană.
- La 25 aprilie 2005, în cadrul unei ceremonii oficiale desfăşurate la Abaţia de Neumunster, din Luxemburg, preşedintele României, Traian Băsescu, semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Este un moment istoric, la care românii visaseră generații la rând și pentru care s-au făcut eforturi uriașe.
- La 1 ianuarie 2007, România devine oficial stat membru al Uniunii Europene.
România, la 20 de ani după semnarea tratatului de aderare: economia a crescut de 9 ori, salariul mediu de 12 ori, productivitatea se apropie de media UE
Deși a întrunit susținerea majorității covârșitoare a populației și a fost realizată de o generație de politicieni care au convenit să sprijine proiectul indiferent de partidul căruia îi aparțineau, aderarea la UE nu s-a făcut fără o opoziție internă feroce din partea oligarhilor, a unor politicieni și oameni din structurile de forță (disimulați inclusiv în societatea civilă) emanați din fosta Securitate ceaușistă. Propaganda anti-UE era acum 25 de ani, în esență, cam aceeași cu cea din ziua de azi. Românilor li se spunea că vor deveni sclavii Occidentului, că îi vor alerga homosexualii pe străzi, că vor fi siliți să renunțe la tradiții și la credința ortodoxă, că nu vor mai fi lăsați să taie porcul, că resursele țării vor fi jefuite, că România își va pierde suveranitatea etc.
Între timp – de când au început să intre primii bani europeni în țară -, economia României a crescut de aproape 10 ori, de la 37 de miliarde de dolari în 2000 la 350 de miliarde de dolari în 2023. Salariul mediu net lunar a crescut de la 97 de dolari în 1999 la 1.224 dolari în 2025. PIB/locuitor al României a crescut de la 26% din media UE în 2000 la 80% în 2024, egalând Polonia. Din punctul de vedere al puterii de cumpărare, România a ajuns la 89% din media UE, după ce în 2007 era la 44%.
Problemele României au rămas, în proporție covârșitoare, de ordin intern. Clasa politică, urmașă directă a generației de securiști și comuniști care au preluat puterea în 1990, patronează o rețea de corupție foarte extinsă și puternică, refuzând cu îndărătnicie orice schimbare după ce au stopat reformele și chiar propun revenirea la economia etatistă.
În continuare, oligarhi conectați cu serviciile secrete și clasa politică distorsionează economia, căpușând bugetul țării și acaparând contractele pe bani europeni. Un studiu făcut de economistul Ștefan Liiceanu, care a consultat rapoartele DNA și ale instituțiilor europene, a relevat că în România această cleptocrație fură peste 17 miliarde de euro pe an, fără a pune la socoteală și pagubele pe care le face prin vicierea mecanismelor economice și daunele aduse indirect.
Acest fel de a conduce țara în ultimii 10 ani pune în mare pericol realizările de până acum. Profesorul Bogdan Murgescu, istoric și economist care a scris lucrarea „România și Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010“, a avertizat în repetate rânduri că actuala clasă politică românească face toate greșelile posibile pentru a deraia țara de pe trendul pozitiv înregistrat în ultimul sfert de secol. Și alți economiști au tras semnale de alarmă similare.
În cazul în care s-ar reuși, totuși, o schimbare de trend, se va evita recesiunea artificială provocată de greșelile guvernanților din ultimii ani și nu se vor produce catastrofe precum o decizie de a scoate țara din UE și NATO, un studiu elaborat de economiștii ING estimează că România ar trebui ca, până în 2035, să-și dubleze economia până la 700 de miliarde de dolari și să intre între primele 10 forțe ale Europei.
Câteva mențiuni:
În tabelul cu evoluția salariului mediu net 1990-2024, linia roșie marchează liberalizarea cursului de schimb. Pentru că, după căderea lui Ceaușescu, cursul valutar a continuat să fie controlat și fixat din pix de BNR și guvern, acesta nu e foarte relevant. În realitate, pe piața neagră, prețul dolarului a fost mai mare decât cel oficial până în momentul liberalizării.
În tabelul cu evoluția PIB/locuitor și cel cu evoluția PIB-ului României în perioada 1987-2023, cele trei linii roșii marchează, succesiv, căderea comunismului (1989), momentul în care UE a început să pompeze bani în România prin fondurile de preaderare (după 2002) și, apoi, aderarea efectivă la UE (2007).
