Vreme de 20 de ani, ascensiunea și consolidarea puterii autocratului rus s-a petrecut datorită unui șir de auspicii favorabile. Iar a schimbat poziția Rusiei în lume. Apoi a invadat Ucraina.
Vladimir Putin a fost foarte norocos încă de la începutul carierei. În doar câteva luni și fără o experiență politică considerabilă el a devenit dintr-un funcționar de nivel mediu al Kremlinului președintele celei mai mari țări din lume. Putin ar dori să se creadă că accederea sa la putere a fost expresia unui sentiment de masă de susținere pentru președinția sa, ideile sale și a felului său de a conduce Rusia. Însă, în realitate, președintele rus Boris Elțîn și cercul său de apropiați l-au scos pe Putin din anonimat și l-au prezentat alegătorilor, care au validat alegerea lui Elțîn la alegerile din 1999. Putin a fost pur și simplu omul potrivit la timpul potrivit.
La început Putin nu a schimbat nimic din linia politică pro-piață și pro-occident al lui Elțîn. Acest lucru s-a petrecut puțin mai târziu. Însă chiar de la debutul carierei sale politice, unii observatori ai politicii ruse, inclusiv eu, au fost îngrijorați cu privire la înclinațiile sale antidemocratice și anti occidentale. Washington Post a publicat primul meu articol despre Putin cu titlul Indifferent to democracy la 3 martie 2000, cu câteva săptămâni înainte de a fi ales în data de 26 martie. Cu timpul, mișcările anti democratice ale lui Putin s-au transformat într-o dictatură extrem de represivă. Cu toate acestea, chiar și criticii săi vechi trebuie să recunoască că regimul său s-a dovedit foarte stabil, el înăbușind toate vocile critice și păstrându-și sprijinul popular, suficient pentru a-și menține puterea timp de două decenii.
Norocul lui Putin s-a terminat în anul 2022. Prin lansarea unei ofensive barbare, la scară largă împotriva Ucrainei acum un an, Putin a declanșat o suferință și pierdere teribilă de vieți omenești în Ucraina, rănind chiar ”frații și surorile” pe care, chipurile, ar fi dorit să îi „protejeze”, fără a atinge, totodată, obiectivele sale asumate în război. Însă războiul lui Putin în Ucraina a avut urmări profunde în propria sa țară, mai ales asupra forțelor armate ale Rusiei, economiei și societății, iar pe termen lung, un impact major asupra propriului regim. În mod ironic demolarea democrației în Rusia de către Putin acum câteva decenii a creat condițiile pentru deciziile catastrofale din 2022 – o decizie care în cele din urmă a relevat natura autocratică regimul autocrat pe care l-a construit și pe care l-a consolidat o perioadă îndelungată.
Putin cel norocos
Al doilea moment norocos a început odată cu ascensiunea lui la președinție, în primăvara anului 2000. La vremea aceea se încheiau trei tranziții dureroase care demaraseră odată cu anii 1990 – a imperiului sovietic în Federația Rusă, tranziția de la economia de partid la cea de piață și trecerea de la dictatură la democrație. Tranziția spre democrație, așa cum scriam în cartea mea din 2001 (Russia’s Unfinished Revolution: Political Change from Gorbachev to Putin), părea să fie cea mai fragilă, fiind încă nefinalizată la momentul preluării puterii de către Putin. Dar, pe toate aceste trei fronturi ale schimbării, greul trecuse, dându-i lui Putin ocazia unui început proaspăt. Cel mai important era faptul că recesiunea economică a Rusiei, care ținea de un deceniu – un declin economic pe care nu doar Rusia, ci toate țările postcomuniste l-au avut de înfruntat, într-o măsură mai mică sau mai mare – luase sfârșit, iar economia Rusiei începea să crească.
La scurtă vreme după ascensiunea lui Putin la putere, prețul energiei a început să crească – încă o întâmplare norocoasă. Putin nu a avut nimic de-a face cu creșterea globală a prețului la petrol și gaz, după cum nici cu reformele de piață pe care le implementase Elţân în anii 1990, dar, cu siguranță, a avut de câștigat. Pe durata primelor mandate ale lui Putin, economia Rusiei a prins avânt, cu o creștere medie de 7 procente anual, din 1999 până în 2008 – „cel mai uimitor deceniu din istoria economică a Rusiei moderne“, pentru a-l cita pe economistul rus Serghei Guriev.
Toate aceste circumstanțe norocoase l-au făcut popular pe Putin. Creșterea economică, în special, i-a dat deopotrivă puterea și legitimitatea de a submina instituțiile democratice care i-ar fi putut limita puterea. A început prin a prelua controlul asupra rețelelor principale de televiziune. După oribilul atac terorist din Beslan, din septembrie 2004, Putin a restrâns drastic puterea guvernatorilor, slăbind dramatic federalismul. Apoi a limitat treptat autonomia partidelor politice în raport cu puterea, a societății civile și a elitei oamenilor de afaceri – arestarea, în 2003, lui Mihail Kohodorovski, cel mai bogat om din Rusia, a fost semnalul pe care l-a transmis celorlalți oligarhi de a nu se amesteca în politică. Întărirea autarhiei nu a fost cauza creșterii economice a Rusiei. Dimpotrivă, un sistem politic mai deschis ar fi generat rate mai ridicate de creștere economică. Însă Putin s-a asigurat că societatea rusă nu face astfel de analize contrafactuale. În schimb, aparatul de propagandă a pus în mișcare mesajul că renașterea Rusiei se datorează mânii de fier a lui Putin.
Până în 2008, el era deja atât de încrezător în stabilitatea și performanța propriului regim, încât i-a permis secundului său, Dimitri Medvedev, să-l înlocuiască la președinție, pentru a nu forța limitele, pe-atunci încă în vigoare, ale mandatului prezidențial. Votanții i-au ratificat decizia în acel an electoral, iar Putin a preluat fotoliul de prim-ministru. Medvedev aspirase să fie un om de stat mai liberal acasă și un lider respectat în Vest. Pe durata mandatului său prezidențial, în societatea civilă s-a resimțit o deschidere discretă – de pildă, permiterea lansării rețelei independente de televiziune TV Rain (Dozhd TV), Alexei Navalnîi a fondat Organizația Anticorupţie (FBK). Medvedev a cooperat în câteva aspecte și cu președintele SUA, Barack Obama, parte dintre ele cu susținerea lui Putin, precum Tratatul New START. În 2011, însă, Medvedev a încălcat una dintre liniile roșii ale lui Putin acceptând să nu folosească dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU cu privire la autorizarea folosirii violenței în Libia. Putin și-a denunțat public propriul președinte pentru această decizie, afirmând că aceasta le permitea fără drept de apel Statelor Unite să „declanșeze o cruciadă în care cineva (o țară) solicită altcuiva (altei țări) să pătrundă pe un anume teritoriu, pentru a-l elibera“. La câteva luni, Putin anunța că va candida pentru al treilea mandat prezidențial, în martie 2012.
În mai 2012 Putin preia președinția, cu un capital de putere și popularitate mai scăzut decât în 2008, când își încheiase mandatul anterior. Creșterea economică încetinise. Sondajele indicau un sprijin nominal, dar lipsea entuziasmul real pentru revenirea lui la cârmă. Mai dramatic însă a fost scrutinul parlamentar din decembrie 2011, fraudat flagrant, care a declanșat proteste masive anti-Putin; cele mai mari demonstrații de stadă în Rusia, din 1991, anul colapsului Uniunii Sovietice. Odată întors la Kremlin, Putin a reprimat protestatarii și apoi, treptat, orice persoană sau grup care manifesta o atitudine critică față de regimul său. Represiunile s-au intensificat după prima intervenție a lui Putin în Ucraina, în 2014, atingând un punct maxim invaziei din 2022.
În tot acest interval, Putin a intensificat controlul statului asupra economiei, redistribuind proprietăți în rândurile acoliților, și strivind inițiativele economice minore ale lui Medvedev, inclusiv, și deloc lipsit de importanță., Skolkovo – încercarea Rusiei de a constitui un Silicon Valley în afara Moscovei. Economia Rusiei de dinainte de război a fost deseori asemănată cu epoca stagnării din vremea lui Brejnev.
Cu toate acestea, ar fi inexact să descriem regimul lui Putin de dinainte de invadarea Ucrainei în 2022 ca unul instabil, iar economia Rusiei ca una în colaps. Dacă Putin nu și-ar fi lansat aventura militară, moștenirea lui, din punctul de vedere al multor ruși, ar fi fost una pozitivă. „Putin Restauratorul“ ar fi putut rămâne în istorie conducătorul rus care a reînnoit economia și statul, precum și statutul Rusiei de mare putere în lume.
Autocratul însingurat de la „Dacea“
Cu cât sistemul politic al Rusiei devenea din ce în ce mai autocrat, cu atât Putin se izola. Încă din primii ani ai carierei sale politice, Putin și-a ascultat consilierii, în special în probleme legate de economie. Dar pe măsură ce timpul trecea, a devenit un lup singuratic, lucrând constant în singurătate, de la reședința sa rurală (din) Novo-Ograyevo. Înainte de a deveni, în 2000, președinte, Putin, dincolo de schemele de corupție pe care le orhestra în St. Petersburg, nu știa multe despre economie. Astfel că în primii săi ani de președinție, Putin s-a sprijinit substanțial pe economiștii liberali talentați, pro-occidentali, din acel oraș, cu mulți dintre care lucrase în biroul primarului. Herman Gref și Alexei Kudrin au avut amândoi un rol important în cercul de intimi ai lui Putin, planificând și apoi implementând reforme radical liberale – cotă unică de 13% pentru persoane fizice, reduceri semnificative ale impozitelor pentru firme ș.a. –, precum și politici macroeconomice de succes care au stimulat creşterea economică accelerată.
Cu timpul, însă, Putin a început să se convingă de propriul geniu ca om de stat și treptat nu a mai dat curs sfaturilor subordonaților. Astfel se întâmplă deseori cu autocrații care rămân la putere mai bine de două decenii. Se spune că atunci când Putin a decis să invadeze prima dată Ucraina, în 2014, alături de el, în încăpere, nu s-au aflat decât camarazii săi din serviciile de informații. Pandemia de Covid-19, care a început în primele luni ale anului 2020, i-a intensificat izolarea, poate și din pricina presupusei sănătăți precare. În acel an, până și staff-ul cel mai apropiat al lui Putin, ca să-l poată întâlni în persoană, trebuia să se supună unei „carantine foarte stricte de două săptămâni“.
Deja la vremea când plănuia invazia totală a Ucrainei, cercul de confidenți al lui Putin devenise și mai rarefiat. Unii jurnaliști sugerează că în planificarea operațiunilor s-a bazat mult pe o divizie internațională a FSB, în locul SVR-ului (echivalentul rus al CIA-ului), sau al armatei. Ținând cont de istoria pe care dictatorul a avut-o cu KGB-ul, acest lucru nu este defel surprinzător. Dar Putin s-a îndepărtat și de societate. Prin urmare, nu avea nici o informație corectă despre cum anume se simțea poporul rus. Nu a existat nici un proces de deliberare. Putin a decis singur să invadeze Ucraina.
La începutul lui 2022, Putin credea războiul îl va ajuta pe plan intern. După socotelile lui, Rusia câștigase patru războaie la rând – Cecenia în 1999–2000, Georgia în 2008, Ucraina în 2014 și Siria în 2015. Cu un an înainte, presupusese că armata va obține o victorie rapidă în Ucraina, împotriva unei armate ucrainene pe care o credea slabă, împotriva unui regim corup și nepopular, și în fața unui segment vorbitor de rusă al populației care aștepta să fie eliberat. Eroarea de calcul a fost majoră.
Răspunsul occidental la toate aceste intervenții militare a fost, la rândul său, slab. După invadarea în 2008 a Georgiei, președintele SUA, George W. Bush nu a implementat nici un fel de sancţiune, după cum nu a oferit Tibilisiului nici un fel de asistență militară. În 2014, după ce Putin a anexat Crimeea și a oferit sprijin militar grupărilor separatiste din estul Ucrainei, președintele Obama și liderii occidentali au impus sancțiuni modeste, fără însă a oferi sprijin militar Kievului. Lui Putin i s-a dat mână liberă și când a trimis forțele aeriene în Siria, pentru a-l sprijini pe dictatorul Bashar al-Assad. Putin a mizat pe faptul că răspunsul Statelor Unite și al Europei la invazia din 2022 va fi similar. O nouă eroare de calcul.
Noua moștenire a lui Putin
Invazia totală din Ucraina, în 2022, a fost cea mai dezastruoasă greșeală din toți cei douăzeci și trei de ani cât Putin s-a aflat la putere. De departe, poporul ucrainean a fost cel care a suferit cel mai mult de pe urma mișcării barbare a lui Putin. Refacerea economiei distruse a Ucrainei va dura ani de zile, iar costurile postbelice de reconstrucţie vor ajunge de ordinul miliardelor. Putin, invadând Ucraina, a pierdut-o pentru totdeauna. Societatea ucraineană, într-o proporție covârșitoare, s-a unit pentru a-și sprijini preşedintele, pe Volodimir Zelenski, și s-a repoziționat ferm pentru aderarea la Europa.
Dezastrul generat de Putin este la fel de clar și în propria țară. Impactul asupra armatei, economiei, societății și regimului lui Putin este mare, iar costurile se vor vedea ani la rândul, dacă nu cumva decenii. Ca Brejnev în Afganistan, și Putin s-a supraevaluat în raport cu Ucraina. Regimul și moștenirea lui nu-și vor mai reveni niciodată.
În primul rând, pentru că Putin și-a decimat armata. Înaintea invaziei, armata Rusiei era considerată una dintre cele mai mari și capabile din lume (după cea a Statelor Unite și a Chinei). Tocmai această percepție îi ținuse la distanță pe duşmanii Rusiei – contrar propagandei lui Putin, nici o țară sau alianță din lume nu s-ar fi gândit măcar să atace Rusia. Arsenalul militar și armata, presupus profesionistă) ajutaseră Rusia să-și recâștige statutul de mare putere. Atât armata, cât și statutul acesta sunt acum pierdute. Conform estimărilor făcute de Statele Unite, cel puțin 200 000 de soldați ruși au murit sau au fost răniți pe frontul din Ucraina până în primăvara lui 2023. Rusia a pierdut aproximativ 10 000 de echipamente militare, inclusiv mii de vehicule (tancuri, infanterie și vehicule blindate de luptă ș.a.), mai mult de o sută de avioane și elicoptere, peste două sute de posturi de comandă și stații de comunicare. Pentru ca armata rusă să revină la capacitatea anterioară, Rusia va trebui să ia miliarde de dolari dinspre zone precum educația, infrastructura, sistemul medical.
Luptătorii ucraineni sunt cei care au distrus forța armată a Rusiei. Dar și alți factori, precum ineficiența și corupția, au avut un rol. După cum nota Zoltan Baraby: „armata rusă este reflexia esențializată a statului care i-a dat naștere: autocrat, obsedat de siguranță, mână în mână cu un proces decizional hipercentralizat, dominat de relații disfuncționale între civili și autoritățile militare, ineficiență, corupție și brutalitate.“ Reformele militare eșuate, începute în 2008, au contribuit și ele la slaba performanță a armatei rusești. De atunci, standardele de instructaj și mentenanță au fost îmbunătățite pentru câteva unități de elită, dar nu s-a ajuns la o standardizare pentru toată armata. Armata rusă nu a reușit nici să atragă talente tinere de pe piața de muncă, făcând serviciul militar obligatoriu încă mai puțin popular decât era.
În al doilea rând, invadarea Ucrainei de către Putin a condus la consecințe negative pe termen lung în ce privește economia Rusiei. În primele luni de război, Rusia a beneficiat de pe urma celor mai mari prețuri la energie, declanșate de dependența europeană de petrolul și gazul rusești. În ciuda acestei capcane a energiei pe termen scurt, economia Rusiei se contractă. În 2022 a înregistrat un declin între 2,2 și 3,9 procente (conform FMI și, respectiv, OECD). Au scăzut și importurile/exporturile ruseşti, cu o plajă estimată de 13 până la 21 de procente. Inflația a explodat în Rusia, atingând anul trecut o creștere de aproape 14 procente.
Sancțiunile au deja un impact care nu va face, în timp, decât să crească. Sancțiuni recente legate de exportul de tehnologie apasă puternic economia. Industriile dependente de importul de tehnologie – cele manufacturiere, de pildă – suferă și va fi nevoie de ani pentru a se redresa. Fără materialele necesare producției de automobile noi, de pildă, vânzările de mașini în Rusia au scăzut cu 59 de procente în 2022. Sancțiunile au afectat și producția rusească de armament inteligent, după cum au frânat dezvoltarea companiilor rusești de telecomunicații. În paralel, Europa a redus cu succes dependența de importurile de energie din Rusia, luând în același timp know-how-ul și conexiunile aferente. Putin i-a urat cale bătută, a predat multe dintre proprietăți celor din cercul intim, care nu au expertiza de a le face să funcționeze eficient. Nu se poate ca Putin să nu înțeleagă că pierderea unor parteneri precum ExxonMobil va da mult înapoi dezvoltarea industriei petroliere a Rusiei în zone îndepărtate, după ce decenii la rând a insistat ca aceste companii să investească în Rusia. Trebuie ținut cont și de zecile de mii – poate sutele de mii – de creiere care au fugit din țară. Acești antreprenori, programatori, specialiști financiari, consultanți, oameni de știință au sporit deja PIB-ul noilor lor țări, cum ar fi Georgia, Armenia, Kazakhstan.
În al treilea rând, de la începerea invaziei, dictatura lui Putin a devenit și mai represivă și draconică. Și-a extins legislația opresivă care vizează agenții străini, declarând, până acum, peste cinci sute de organizații și persoane fizice ca fiind extremiste, teroriste și criminale. A avut nevoie ca lideri precum Navalny – eficienți și care mobilizează publicul – fie să moară, fie să ajungă în pușcărie. După începerea războiului, spațiul pentru activitatea politică independentă s-a închis și mai ermetic. Conform organizației ruse pentru drepturile omului OVD-Info, 19 335 de ruși au fost arestați în protestele antirăzboi de după începerea invaziei. În realitate, această cifră este semnificativ mai mare, căci grupul i-a enumerat doar pe cei care și-au raportat detenția. Oamenii ajung la închisoare pentru postările de pe platformele de socializare și pentru că ridicau, pe stradă, o hârtie albă. Este, acum, ilegală folosirea cuvântului „război“. În decembrie 2022, liderul rus prodemocrat Ilya Yașin a fost condamnat la opt ani și jumătate de închisoare pentru că ar fi răspândit „fake news“ despre război. Lideri politici – precum Vladimir Kara-Murza – au fost arestați și catalogați drept trădători, acțiuni draconice ce nu se petreceau înainte de război. Mass-media independente au fost încă mai puternic reprimate: TV Rain, Novaya Gazeta, Ekho Moskvy și multe altele au fost forțate să-și închidă operațiunile din Rusia, în vreme ce Twitter, Facebook și Instagram au fost interzise, iar accesul la avanposturi media care operau din afara Rusiei, inclusiv cel mai important, Meduza, a fost blocat.
În al patrulea rând, războiul lui Putin a declanșat schimbări de durată, negative în societatea Rusiei. Rușii care au emigrat de la începutul războiului erau mai liberali și mai democrați decât media cetățenilor ruși. Doar 1,5 procente din emigrații ruși au sprijinit cândva partidul United Russia (Rusia Unită) al lui Putin. Putin și alți naționaliști ruși, precum Vladimir Solovyov și Aleksandr Dugin au vorbit despre acest fenomen ca despre o „epurare naturală“ de liberalism a societății ruse, fiind astfel un lucru pozitiv. Putin susține vehement că poporul rus „va fi întotdeauna capabil să discearnă adevărații patrioți de lichele și trădători“, și vede eliminarea acestei „coloane a V-a“ din țară ca pe o „autopurificare a societății, naturală și necesară“, care va întări Rusia. Dar ceea ce uită este că oamenii care pleacă sunt îndeobște și cei mai inovatori, creativi și întreprinzători dintre ruși. Este dificil să precizăm cu exactitate impactul economic negativ al exodului lor. Studiile sugerează că aproape jumătate din cei care au emigrat lucrau în domeniul IT, ca senior manageri (16 procente), sau în domeniul artei și culturii (16 procente).
Iar cei care au rămas, au fost bombardați de propaganda lui Putin, care descrie ucrainenii în termeni grotești și inumani: „naziști“ este una dintre etichetele politicoase. Canalele propagandei de stat descriul războiul nu ca pe un conflict dintre ruși și ucraineni, ci ca pe o confruntare dintre Rusia și NATO, inflamând paranoia și resentimentele și așa profunde față de SUA și Europa. Crimele împotriva umanității săvârșite de soldații ruși împotriva civililor ucraineni îi fac pe mulți să se întrebe dacă decența minimală mia există sau nu în anumite straturi ale societății din Rusia. Acesta s-ar putea dovedi cel mai periculos și de durată efect din societatea rusă.
În al cincilea rând, războiul lui Putin din Ucraina a accelerat izolarea politică și economică a Rusiei față de lume, mai cu seamă față de Europa. Pentru câțiva ani înainte de declanșarea acestui război, Putin investise puternic în cultivarea și menținerea relațiilor cu populiști iliberali precum el, prin intermediul diplomației personale, prin canalele globale de mass-media și, uneori, prin sprijin financiar direct. Din nou, exporturile rusești de combustibili fosili către Europa au scăzut drastic și nu vor reveni niciodată la cotele anterioare. Sancțiunile financiare, inclusiv excluderea din sistemul bancar internațional SWIFT vor ține la distanță companiile rusești de piețele democratice. Iar sancțiunile sunt de lungă durată; ele pot să rămână valabile și după terminarea războiului, mai ales ținând cont de faptul că guvernul ucrainean și susținătorii acestuia intenționează să îi aducă în justiție pe criminalii ruși de război, pretinzând Moscovei reparații pentru reconstrucție.
În vecinătatea Rusiei, toate republicile ex-sovietice, cu excepția Belarusului, au acum o relație cu Rusia fie mai tensionată, fie mai suspicioasă decât înainte – este mai cu seamă cazul Armeniei, Kazakhstanului și al Republicii Moldova. Chiar și relațiile cu Belarus – unul dintre ultimii parteneri regionali ai Rusiei – au devenit mai complicate. Aleksandr Lukașenko a făcut o echilibristică dificilă pentru menținerea relațiilor cu Kremlinul, fără a intra, însă, în război; dar societatea belarusă este preponderent împotriva Rusiei și sprijină Ucraina.
Până și cel mai apropiat partener al lui Putin, liderul chinez Xi Jinping, i-a oferit lui Putin doar un sprijin retoric slab și nu a încălcat regimul global de sancțiuni. Relațiile dintre China și Rusia vor rezista, dar China devine de-acum partenerul mult mai puternic. Mai mult, la Adunarea Generală a ONU din martie 2022, o rezoluție care denunță acțiunile Rusiei în Ucraina și cere retragerea imediată a trupelor a fost adoptată cu o majoritate uriașă – cu 143 de state membre pentru, 5 împotrivă și 35 de abțineri. China, India și unele țări africane s-au abținut, dar numai Belarus, Nicaragua, Siria și Coreea de Nord au votat împreună cu Rusia împotriva rezoluției. Cea mai mare parte a lumii a condamnat invazia, dar există încă unii lideri și societăți din Orientul Mijlociu, Africa, Asia și America Latină care îl susțin pe Putin.
În al șaselea și ultimul rând, există și semne de fisuri în rândurile elitei conducătoare a lui Putin. Când pierzi bătălia, începe jocul învinovățirilor. Și acesta se joacă astăzi în Rusia. Putin și-a înlocuit comandantul militar în Ucraina, pe generalul Serghei Surovikin, după doar câteva luni în funcție. Din disperare, Putin a permis mai multor armate private să lupte în Ucraina – inclusiv, cel mai important, Grupul Wagner, condus de Evgeny Prigojin. Nu este surprinzător că generalii ruși au arătat puțin entuziasm față de eforturile mercenarilor și ale liderului lor, care i-a acuzat pe cei mai din vârful ierarhiei militare ruse de trădare, pentru că nu au furnizat oamenilor săi muniție în timpul bătăliei sângeroase care continuă pentru Bahmut. „Băieții cu armele“ din Rusia lui Putin par să fie din ce în ce mai divizați. Acesta nu este niciodată un semn bun pentru stabilitatea regimului.
Loviturile de stat și revoluțiile sunt greu de prezis. Ele par de neimaginat înainte să se întâmple. Și inevitabil, după ce se petrec. Trebuie, prin urmare, să fim precauți în prognoza noastră despre stabilitatea și schimbarea regimului în Rusia. Pare puțin probabil ca Putin să piardă puterea într-o lovitură de stat sau printr-o revoluție socială. Dictatura pe care a construit-o în ultimele două decenii este încă prea represivă pentru a permite oricare din aceste scenarii să se dezvolte prea curând. Mai mult, cultul personalității lui Putin este prea mare pentru a face loc unui oponent al său din afara guvernului; Alexei Navalny se află astăzi în închisoare. În același timp, daunele pe care războiul lui Putin în Ucraina le-a cauzat armatei, guvernului, economiei, societății și poziției internaționale a Rusiei vor fi de durată. Succesorului ales al lui Putin îi va fi mult mai greu să susțină putinismul încă douăzeci de ani. Dar, deocamdată, un singur lucru pare sigur: cu cât Putin rămâne mai mult la putere, cu atât mai mult rău face Rusiei.
Nota Redacției – articolul semnat de profesorul Michael McFaul a apărut în Journal of Democracy și este publicat cu acordul editorilor.
