Subiectul acestui articol este nevoia națională de mesaje care să arate că există un viitor mai bun. Cu cât crizele și problemele sunt mai înalte, cu atât mai mare necesitatea unui astfel de pol. Pesimismul este o armă electorală solidă, dar insuficientă: în mod fundamental, cei care doresc să sufere sunt inferiori numeric celor care ar dori să privească spre viitor cu încredere.
În acest context, a fi liberal este un avantaj. Pentru o persoană cu valori progresiste suferința este constantă și eternă: lumea nu se mișcă destul de repede, inerția societății e masivă, fiecare antrepriză sau acțiune este echivalentă – ca impact – cu a ciobi piatra dintr-un munte. Pentru oameni conservatori, suferința este, de asemenea, constantă și eternă, România îndepărtându-se constant și perceptibil de un trecut superior. (Care trecut superior? Răspunsul depinde de conservator). A fi liberal, precum oricând de la finele secolului XIX și până acum, implică să înțelegi, în mod rațional, capacitatea oamenilor de a îmbunătăți propria viață, sisteme și societatea ca atare. Viitorul nu este nici o sursă de speranțe iluzorii și nici o condamnare la barbarism, ci un buchet de oportunități.
Poziționarea scenei politice actuale este din ce în ce mai neclară cu cât mergem dinspre pesimism spre optimism. Forma extremă a pesimismului este furia, un spațiu în care AUR și Diana Șoșoacă activează intens. Nu există optimism în acest binom pentru că nu există proiect și nici viitor. Un ministru al Educației din partea AUR ar dubla numărul de pagini dedicate voievozilor în manualele de istorie, dar asta nu ar rezolva problemele emoționale provocate părinților și bunicilor de migrația necontenită către Occident a tinerilor din afara orașelor mari. Un ministru al Sănătății ales de către George Simion ar pune steagul național în fiecare salon de spital, dar n-ar fi capabil să rezolve problemele cu care se lovesc, chiar azi, cetățenii din Deva, Corabia sau Bârlad atunci când încearcă să obțină – în mod ideal fără șpagă – îngrijire medicală de calitate pentru ei sau apropiații lor. Emoția pesimistă e stearpă: un țipăt disperat și fără efect.
Premierul Ciolacu – în spatele căruia partidul a dispărut – e prea ocupat cu bugete și nuanțări la bugete ca să mai propună ceva pentru România viitoare. Nu stăpânește agenda publică, ci este stăpânit de ea, fiind veșnic reactiv – o soartă comună celor care au guvernat România în ultimii 15 ani. În gura sa, o viziune pozitivă ar pica destul de câș, astfel destul de puținul timp liber este petrecut în acțiuni de imagine limitate și naive, precum cumpărături la hipermarket sau prezența pe stadion la meciuri de succes ale echipei naționale de fotbal. Însă problema lui ca politician n-a fost niciodată că ar fi părut prea distant și elitist.
Problema lui Ciolacu este că, prin raportare la viitorul României, el este o non-entitate. Vina este departe de a fi personală, partidul care l-a produs fiind incapabil – cu excepția planului faraonic de a întinde existența pensiilor speciale pe 40 de ani – să producă viitor. Vârsta biologică și mentală a liderilor se corelează cu o epuizare ideatică abruptă și oarecum impresionantă. (Figurile sub 50 de ani sunt, în PSD, puține și rezervate). Mai departe de mărirea pensiilor nu se poate merge – și pentru majoritatea membrilor PSD chiar și o antrepriză ce urmează a fi întreprinsă în 2024 este neverosimilă în cât de strategică este.
Cu probleme similare se confruntă PNL. Pesimismul din interior cu privire la propria soartă este imposibil de convertit în căldură și optimism în exterior, atunci când vine vorba de România ca atare. Ciucă a fost deja prim-ministru, deci este mai degrabă necredibil atunci când vine vorba de a propune și a promova ceva nou – de ce nu a făcut acel lucru/acele lucruri atunci când era șeful guvernului? Previzibila clasare a generalului după europarlamentare nu are cum să producă un proiect luminos, un partid în degringoladă urmând să aibă dificultăți obiective în a genera o direcție nouă în cele câteva luni dintre europarlamentare și prezidențiale.
În acest peisaj, în care urletele neputincioase alternează cu un prezent năclăit și gri, optimismul moderat nu e doar corect din punct de vedere moral și atractiv din punct de vedere electoral, ci chiar distinct.
Spațiul imens, din punct de vedere emoțional și electoral, al speranței la mai bine poate fi captat de către USR, dar este preluat, din ce în ce mai asumat, de către Mircea Geoană. Cel din urmă este dezavantajat de faptul că anul 2024 va pune în mod repetat pe tapet identitatea și relevanța partidelor. PSD și PNL vor avea grijă să suprapună parlamentarele cu prezidențialele într-un fel sau altul, garantând umbrirea lui Geoană. Mingea este deci în terenul USR.
Un aspect interesant al discuției despre optimism și liberalism este apariția unui triunghi pe care aceste valori îl formează cu patriotismul. Acesta este luminat, neavând nimic de-a face cu tăcerea flască a PSDPNL atunci când se intonează imnul sau circularul „suntem că am fost și suntem ce am fost” din regiunea AUR+Șoșoacă. Dorim cu toții să obținem avantaje emoționale din faptul că aparținem unei comunități, chiar și dacă existența acesteia a fost deseori definită de eșecuri (vezi fanii Rapid București) sau jigniri (asumarea etichetei de „golani” de către participanții la protestele anti-FSN din 1990). Afirmația este cu atât mai valabilă atunci când vorbim despre comunitatea națională. Iar recuperarea încrederii românilor în ei înșiși este o miză importantă în acești ani. Un public ignorat de către Iohannis, PSD sau PNL și măgulit într-un mod lipsit de creativitate de către George Simion are nevoie de un motiv să spere în sine. Atunci când și dacă acest izvor de patriotism va țâșni, efectele ar fi remarcabile.