Draft de raport lansat în cadrul evenimentului organizat de Renew Europe: O paradigmă liberală pentru modernizarea României.
În ultimii ani am asistat la o criză tot mai profundă a democrației liberale în Europa, o criză susținută de ascensiunea populismului. Acest lucru a venit ca o provocare pentru narațiunile politice la nivel național în multe state membre UE și a adăugat tot mai multă presiune asupra fundamentului democratic construit odată cu proiectul European. În acest context, numai de noi probleme într-o țară membră nu are nevoie Uniunea Europeană. Și totuși, e sănătos să începem dezbaterea aceasta înainte ca problema să devină ireversibilă.
Pentru mult timp, Polonia și Ungaria au fost percepute ca fiind oile negre ale Europei. România, pe de altă parte, părea o excepție în regiune: cu mari probleme, democrația o scotea totuși la capăt. Pentru prima dată, România nu era unul dintre punctele slabe ale Uniunii Europene. Și totuși, spre deosebire de momentul anterior USL și de momentul Dragnea, de data aceasta asaltul asupra democrației a fost orchestrat atent și ținut în umbră.
În 2021, PSD și PNL au format o coaliție largă, care a capturat treptat statul. Sistemul schimbă de unul singur regulile jocului, în favoarea sa. Asistăm la dezvoltarea unei democrații de fațadă la fel de îngrijorătoare ca sistemul lui Viktor Orban și care împrumută la scară mai mică trăsăturile rusești de guvernare dezvoltate sub Putin: dominația statului de către servicii secrete, manufacturarea de zone media și de „opoziție” controlate de sistem, de pildă.
Atitudinea agresivă față de societatea civilă, serviciile de informații intruzive, blocajele îngrijorătoare privind independența presei, hărțuirea opoziției democratice și, în ultima vreme, desconsiderarea cadrului legal pentru control bugetar – toate acestea reprezintă un semnal de alarmă cu privire la starea democrației în România. Care se degradează accelerat, pentru că marea coaliție se grăbește să închidă anul electoral 2024 prin orice mijloc.
Menținerea unei democrații de fațadă: o triadă orchestrată în culise
Cum se face că România și-a păstrat o anumită reputație în regiune, în ciuda acestor semnale de alarmă? Pentru început, în comparație cu alte țări din regiune, progresul democratic din România a fost mereu alimentat de jos în sus, prin eforturile cetățenilor și ale societății civile. Mereu am stat mai bine la indicatori precum respectul pentru valorile liberale, influența societății civile sau sprijinul popular pentru organizațiile internaționale. Statul a fost mereu corigent, românii au fost cei care au creat speranțe pentru democrație în România. Protestele care au avut loc ca răspuns la neregulile guvernamentale au contribuit la convingerea că oficialii aleși sunt stimulați să adere îndeaproape la principiile fundamentale ale democrației și la așteptările cetățenilor.
Pe de altă parte, indicatori precum accesul la informații, combaterea corupției sau independența sistemului judiciar, înregistrează tendințe vizibil descendente, pe măsură ce partidele politice aflate la putere încep să blocheze din ce în ce mai mult mecanismele democratice pentru care țara a luptat atât de mult pentru a le pune în aplicare, în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană.
De asemenea, degradarea stării democratice nu este atât de evidentă și pentru că, pentru o vreme, România a beneficiat de o alternanță la putere determinată de alegeri, astfel că niciun partid nu a reușit de unul singur să își consolideze puterea în stat pentru multă vreme. În schimb, alternanța a fost asigurată de aceleași două partide, ce ulterior au ajuns să lucreze la unison.
În ultimii ani, există o scădere vizibilă a pluralismului politic, indusă de o unificare de facto a PNL și PSD, ce funcționează ca un singur partid, la inițiativa și sub controlul a trei persoane, triada: președintele, Klaus Iohannis, premierul, Marcel Ciolacu (ambii acționând ca lideri ai PNL și, respectiv, PSD), și fostul șef al SRI Eduard Hellvig. Până la un punct, acțiunile lor pot părea că fac parte din jocul politic normal. Cu toate acestea, după cum va fi argumentat în continuare, se merge mult mai departe pentru consolidarea unui regim perpetuu PSD-PNL, suficient de departe pentru a considera că Sistemul capătă deja caracteristicile unei democrații de fațadă. Este o stare de fapt atât de obișnuită în fosta lume comunistă extra-UE încât căderea României într-un asemenea regim ar constitui, la scară istorică, un trend statistic obișnuit: o democrație fragilă care nu rezistă când se schimbă contextul internațional altădată favorabil.
În timp ce în cazurile Ungariei și Poloniei atacul la adresa democrației este personificat de figuri politice precum Viktor Orban sau Jaroslaw Kaczyński, în România, triada din România permite ca sistemul creat să fie mai puțin inteligibil din exterior. Cu toate acestea, colaborarea strânsă și totuși în umbră dintre cei trei lideri, prin intermediul serviciilor secrete, face ca problema românească să fie și mai îngrijorătoare. Pentru că nu este vorba de o anumită persoană, ci de o întreagă structură de exercitare a puterii. Pentru a păstra aparențele, această structură are nevoie de o imagine bună în Europa, de aceea liderii implicați recurg la diverse modalități de a-și spăla imaginea în capitalele Uniunii.
Pentru a înțelege mai bine modul în care este instaurată democrația de fațadă, analiza de față va expune diverse relatări din viața unor oameni prinși în capcana acestui sistem în care arbitrariul politic și abuzul instituțional schimbă regulile democrației și anulează așteptările impuse de statul de drept și de mecanismele democratice.
O justiție și o administrație ce joacă în favoarea celor care dețin puterea
Consiliul Superior al Magistraturii a votat pe 20 mai 2022 excluderea din magistratură a judecătorului Cristi Danileț, pe motiv că a participat la activitatea politică a unor organizații non-guvernamentale – o decizie lipsită de rațiune având în vedere că legea definește clar activitatea politică ca fiind legată de partide sau organizații care participă la alegeri, iar ONG-urile respective erau apolitice. Aceasta decizie este a doua de acest fel contra lui Danileț, în ambele cazuri fiind folosită o motivare ridicolă, ceea ce denotă că este vorba de un caz de abuz asupra unui judecător. Și ținta aleasă nu e întâmplătoare: Danileț a fost unul dintre liderii unei generații de magistrați care au luptat pentru o justiție independentă. Generație care trebuie adusă sub control acum.
În schimb, în alte situații se aplică un tratament diferit. Cum ar fi cazul care viza legăturile politice ale unui judecător cu partidul aflat la guvernare. Judecătoarea Dana Gârbovan a acceptat în 2019, în timp ce era magistrat, propunerea partidului PSD de a fi ministru al Justiției, situație ce poate fi considerată o dovadă mult mai clară de „a face politică”. Lecția pe care o putem învăța din acest exemplu este de la sine înțeleasă: atunci când te afli de partea celor care dețin puterea, cariera ta poate fi una înfloritoare. În caz contrar, dacă sunt puse la îndoială în mod public deciziile guvernării, acest lucru poate aduce mari probleme în carieră. Danileț nu este singurul caz, cam toți liderii asociațiilor de magistrați care în anii 2000 au luptat pentru libertate — și au facilitat intrarea României în UE, altfel blocată de situația din justiție — au fost hărțuiți și marginalizați. România a intrat în UE, a scăpat și de MCV, probabil pentru că UE a obosit să mai încerce, situația poate reveni la „normalitatea” istorică: impunitate pentru cei puternici, hărțuirea opoziției, organizare pe logică de castă.
Următorul exemplu vizează Agenția Națională de Integritate (ANI), responsabilă cu colectarea, verificarea și publicarea declarațiilor de avere și de interese ale tuturor demnitarilor și funcționarilor publici. O instituție ale cărei investigații obișnuiau să ajungă pe prima pagină a ziarelor. ANI a fost un factor crucial în facilitarea aderării României la UE, ca o dovadă că elita țării renunță la impunitatea perpetuă. Timp de ani de zile, ANI s-a concentrat asupra persoanelor puternice cu funcții publice ale căror averi nu erau justificate de venituri, verificând eventualele incompatibilități și conflicte de interese. Acest lucru nu se mai întâmplă. În prezent, ANI nu numai că a încetat să mai urmărească orice caz de mare amploare, ci a devenit chiar un instrument de hărțuire a opoziției politice sau a vocilor puternice și independente.
Momentul de cotitură al ANI a avut loc atunci când a început să investigheze averea personală a lui Eduard Hellvig, director al Serviciului Român de Informații (SRI). Acesta a fost acuzat că a construit o vilă de 600 mp într-o zonă selectă din apropierea Bucureștiului, ce nu era acoperită de veniturile sale publice. Printr-o coincidență, sau poate nu, nu la multă vreme după a fost arestat șeful ANI, Horia Georgescu. Umilit public și demis, acesta s-a retras din atenția publică. Ani mai târziu, a fost declarat nevinovat în cazul pentru care fusese arestat. Semnalul a fost clar și a fost înțeles. ANI, cândva o dovadă a triumfului eforturilor anticorupție ale UE în România, a fost pusă la zid.
Primarul general al Capitalei, Nicușor Dan, a fost acuzat de ANI că a majorat bugetul Administrației Parcurilor. În condițiile în care postul de director este temporar vacant, legea prevede că primarul general este implicit reprezentantul legal al acestei structuri, până la numirea unui nou director. În acest context a alocat primarul Nicușor Dan un buget pentru Administrația Parcurilor. ANI a văzut aici un conflict de interese, deși primarul nu a avut nici un câștig personal. Este de menționat că Nicușor Dan este un primar independent, susținut de opoziție.
Pe de altă parte, fostul primar al Sectorului 1 din București, Daniel Tudorache, a obținut o avere uriașă din surse inexplicabile în timp ce ocupa o funcție oficială. El a fost supranumit chiar „Tudorache diamante” în presă, după ce astfel de bunuri de valoare au fost descoperite de procurori în locuința sa. Cu toate acestea, ANI a clasat cazul. Orice necunoscător ar paria că Daniel Tudorache a fost primar din partea PSD. Și ar paria corect. Scandalul a fost redus la tăcere de către sistem, iar în prezent, fostul primar îți continuă cariera politică ca deputat PSD.
O comparație între doi primari din București, unul independent, acuzat de ANI pentru că și-a făcut treaba, pe baza unei motivații absurde, iar cel de-al doilea, cu o avere nejustificată și cu carieră înfloritoare. Merită subliniat încă o dată că este vorba de o instituție care a fost creată ca precondiție la aderarea României la UE. În ultima vreme însă, este vizibil cum ANI a devenit un instrument de abuz. O victorie a formei asupra fondului și, cu siguranță, un studiu de caz relevant în analizarea procesului de extindere UE.
Un alt aspect reprezentativ vizează utilizarea extinsă a influenței și a clientelismului politic în sistemul administrativ și judiciar. Când premierul de atunci, Nicolae Ciucă, a fost acuzat de plagiat în teza sa de doctorat, acțiunile mai multor procurori au reușit să blocheze orice posibilă anchetă. România a pus bazele unei instituții autonome pentru eradicarea plagiatului, iar aceasta a încercat să-și îndeplinească rolul și să analizeze teza. Cu o rapiditate suspectă, procurorii au reușit să blocheze orice încercare a instituției de a face acest lucru.
Mai întâi, un judecător promovat anterior în funcții administrative înalte, a respins acțiunea din justiție înaintată premierului. La scurt timp după, judecătorul s-a pensionat, beneficiind de pensia specială. Ulterior, un procuror a luat decizia ca toate documentele ce vizau acest caz să fie ridicate pentru cercetarea penală, deși fapta era de mult prescrisă, blocând astfel posibilitatea organismului independent de a analiza teza. În cele din urmă, judecătoarea Ionela Tudor a respins acțiunile societății civile împotriva plagiatului, invocând nevoia de stabilitate politică. Practic, această decizie a creat un precedent pe baza căruia cine are o funcție publică poate plagia și nu va fi pus să răspundă în fața legii, de dragul stabilității naționale.
La scurt timp după ce dosarul a fost retras din atenția opiniei publice, Ionela Tudor a fost promovată la o instanță superioară, iar procurorul care a blocat analizarea tezei, a urcat și el pe scara ierarhică, pe o poziție cheie: a fost numit procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA). Aceasta este bine-cunoscuta secție de procurori care era temută de elita politică pentru urmărirea marilor cazuri de corupție, în timpul mandatelor lui Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Acest lucru nu se mai întâmplă: DNA a fost redusă la tăcere.
În plus, există din ce în ce mai multe dovezi de aplicare selectivă a legii. La nivelul puterii legislative, normele sunt scrise adesea în beneficiul celor care conduc și mai puțin în interesul cetățenilor, ceea ce accentuează erodarea democrației. Spre exemplu, parlamentari ai coaliției de guvernare au depus o propunere legislativă ce ar fi obligat toate ONG-urile din România să facă publice listele cu persoanele fizice care au redirecționat 3,5% din impozitul pe venit către organizațiile lor. Inițiativa prevedea totodată dizolvarea automată a ONG-urilor ce nu se conformează. Copy paste de la regimul Putin. Din fericire, acest proiect a fost retras din circuitul legislativ, însă doar după proteste vehemente din partea ONG-urilor și a opoziției democratice. Este doar un exemplu de atentat la adresa societății civile, ce funcționează în prezent într-un ecosistem fragil.
Mai mult, oamenii de rând plătesc pentru arbitrariul din justiție, în timp ce privilegii uriașe revin sistemului. Magistrații pot ieși la pensie la vârsta de 45 de ani, cu o pensie scandalos de mare față de cea medie. Cifrele vorbesc de la sine: România are cele mai mari discrepanțe din UE: un salariu mediu în sistemul judiciar reprezintă 6,45 salarii medii pe economie, în timp ce în Germania același raport este de doar 1,37, iar în Franța este de 3,57. Și nu sunt singurii privilegiați: magistrații, militarii și polițiștii, toți beneficiază de un sistem de pensii separat, în care cuantumul pensiei nu este calculat în funcție de salariu. Așa-numitele pensii speciale, care urmau să fie reformate în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR).
Cu toate acestea, PNL și PSD au depus un efort uriaș pentru a sabota această reformă. Mulți dintre liderii de partid sunt ei înșiși beneficiari ai pensiilor speciale. Membrii Curții Constituționale sunt aleși de partidele aflate la putere și, cei mai mulți dintre ei, sunt și beneficiari. Avantajul lor suprem a fost în acest caz posibilitatea de a decide ei înșiși asupra reformei pensiilor lor speciale. Prin urmare, aceștia au blocat reforma, argumentând că modificările propuse sunt discriminatorii, deoarece nu afectează toate tipurile de pensii speciale. În schimb, bunul simț ar spune că simpla existență a acestor pensii este de fapt discriminatorie față de pensiile obișnuite primite de cetățenii „ne-speciali”.
Toate aceste exemple constituie un triumf frapant al interesului politic asupra bunului simț și asupra statului de drept. Influența politică exercitată asupra sistemului judiciar a atins cote similare cu cele dinainte de aderarea României la UE. Ne întoarcem în timp. Mecanismele instituționale, create la solicitarea UE, dar destul de fragile încă de la început, și care lucrau, deși timid, la menținerea unui sistem judiciar sănătos, s-au prăbușit între timp sub presiunea politică. Mai exact, ele au fost desființate de coaliția aflată la guvernare în ultimii doi ani, sub patronajul unui trio la vârful puterii. Căci serviciile de informații însele exercită, de asemenea, presiuni asupra instituțiilor publice.
Regimul siloviki – versiunea românească
România este o țară încă traumatizată de moștenirea toxică a fostei Securități, o moștenire care nu a fost niciodată scoasă pe deplin la lumină. Mai exact, procesul de declasificare a dosarelor fostei Securități este sabotat de autoritățile de la București și de moștenitori ai regimului Ceaușescu. Mii de dosare sunt în continuare clasificate ilegal, în ciuda eforturilor CNSAS, instituția autonomă înființată pentru a se ocupa de arhivele Securității.
Avem un cadru legal ce privește procedura de declasificare a arhivelor. Conform legii în vigoare, CNSAS gestionează arhiva și, doar în circumstanțe excepționale, dosarele ar putea rămâne secretizate prin decizia comună a unei comisii paritare din care fac parte reprezentanți ai deținătorilor de arhive (serviciile secrete și armata), respectiv ai CNSAS.
În baza legii privind libertatea de informare, Departamentul de politici publice din cadrul USR a solicitat tuturor serviciilor secrete și Armatei (entitățile care au împărțit arhiva Securității după Revoluție) să ofere detalii despre modul în care aceasta a fost transferată la CNSAS. În timp ce fostul șef al SRI, Eduard Hellvig, a declarat public că toate dosarele Securității au fost predate în întregime, răspunsul oficial oferit de instituție vine să recunoască faptul că au fost păstrate unilateral o parte din dosare. Și deloc puține. Astfel, s-a ocolit în mod abuziv mecanismul legal care prevedea ca CNSAS să analizeze fiecare dosar împreună cu serviciile secrete sau cu Armata, pentru a decide dacă acesta trebuie să rămână clasificat.
Mai exact, moștenitori ai Securității au decis pe cont propriu ca mii de persoane care au colaborat în timpul regimului să rămână sub protecție, în ciuda mecanismului civil și a autorității independente care ar fi trebui să primeze, așa cum spune legea. Practic, câteva mii de persoane, multe dintre ele din elita politică, academică, mediatică, de afaceri, sunt încă controlabile de serviciile secrete care au decis unilateral și ilegal că dosarele lor de dinainte de 1989 reprezintă azi, în 2023, chestiuni de securitate națională.
Securitatea de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu nu este un capitol închis în istoria României. Se poate afirma chiar că țara a reușit să adere la UE și NATO fără să demonteze această moștenire și fără să se asigure că serviciile secrete nou înființate respectă mecanismele democratice. Nici UE, nici NATO nu au avut un acquis potrivit pe temă, securiștii s-au strecurat. Rusia, sub conducerea lui Vladimir Putin, poate reprezenta un exemplu relevant despre cum puterea nelimitată și necontrolată a siloviki poate distruge construcția democratică a unei țări. Problema siloviki-lor din România ar putea deveni o problemă europeană.
Mandatul lui Eduard Hellvig s-a încheiat, iar cel al președintelui Klaus Iohannis se apropie de sfârșit. Alimentarea aspirațiilor acestora, în contextul în care se vehiculează că ar fi vorba chiar de viitoare poziții înalte la nivel european, ar putea reprezenta un triumf al sistemului sovietic al siloviki-lor asupra Europei – un semnal de alarmă ce trebuie cu siguranță ridicat.
În ceea ce privește serviciile de informații în prezent, în România, există o întrebare legitimă care necesită un răspuns: cine controlează pe cine. Agențiile de informații controlează politicienii sau invers?
Conform legilor care le guvernează, serviciile sunt supuse unui control realizat de către comisiile speciale din Parlament sau de către miniștri. Majoritatea parlamentarilor care sunt membri ai acestor comisii sunt însă absolvenți ai cursurilor organizate chiar de către serviciile de informații pe care se presupune că le controlează. Este cazul și actualului prim-ministru, Marcel Ciolacu, care a început un doctorat la Academia Națională de Informații. În aceeași perioadă, ascensiunea sa în politică a luat o turnură ascendentă, pe alocuri surprinzătoare, ținând cont de rolul său de până atunci, de politician local minor.
În egală măsură, foști membri de rang înalt ai serviciilor de informații apar în poziții de decizie la nivel guvernamental. Fostul ministru al Agriculturii, Adrian Chesnoiu, a fost ofițer de informații. Un alt fost ofițer de informații ocupă o poziție înaltă la Autoritatea pentru Digitalizare României, iar un altul – un general cu patru stele – a fost numit șef de cabinet la Autoritatea de Supraveghere Financiară. Nume după nume, serviciile de informații par să aibă rădăcini peste tot. De aici și posibilitatea de a acționa acolo unde doresc, după cum a declarat public unul dintre cei mai înalți oficiali ai agenției, afirmând că „SRI este pregătit să intervină în alegeri dacă este nevoie”.
O astfel de prezență intruzivă a fost identificată și la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene. Secretarul de stat desemnat inițial să lucreze la PNRR-ul României în timpul guvernării PNL, Liliana Anghel, s-a prezentat public în perioada petrecută în cadrul instituției drept agent al serviciilor secrete. Militarizarea statului român este șocantă, iar tendința este în creștere. La nivelul Consiliul Suprem de Apărare al Țării (CSAT), prin hotărâri succesive, diverse domenii au fost declarate ca fiind de interes pentru „siguranța națională”, în afara oricărui control parlamentar. Politicile de educație și de combatere a drogurilor au fost adăugate pe listă recent. Acest lucru demonstrează modul în care siloviki din România au decis că guvernarea României nu poate fi încredințată politicienilor aleși și instituțiilor civile. Implicarea și puterea acestor siloviki se extinde, punând astfel sub semnul întrebării aparatul democratic al țării.
Și mai îngrijorător este că umbra serviciilor de informații planează și asupra fiecărui proiect major de digitalizare: de la viitorul cloud guvernamental până la o platformă digitală planificată pentru a-i ajuta pe avocați să lucreze cu clienții lor, toate aceste proiecte urmează să funcționeze pe o infrastructură digitală controlată de agențiile de informații.
De la (re)înființarea serviciilor de informații (SRI), în 1990, nu a existat niciodată un adevărat control civil asupra acestora. Cel mai recent, am asistat la o încercare a agențiilor de informații de a modifica ele însele legile ce le reglementează activitățile. Momentul ales – imediat după agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei – este un truc cunoscut: de fiecare dată când țara sau regiunea trece printr-o criză de securitate, iese la iveală o propunere de modificare a legilor serviciilor de informații și de a adăuga mai multe puteri.
Redactarea acestui proiect de lege de către serviciile de informații a dezvăluit adevărata putere a SRI și o încercare de a înlocui rolul constituțional al Parlamentului. Scandalul public uriaș provocat prin mobilizarea societății civile și a opoziției liberale, reprezentată de USR, a făcut ca proiectul de lege să dispară rapid. Povestea a fost îngropată și nu a existat nicio anchetă oficială privind modul în care SRI a redactat proiectul sau nicio consecință asupra acțiunilor agenției de informații, sub conducerea lui Eduard Hellvig.
Situația este clară în acest caz: legile actuale, învechite, privind securitatea națională sunt vagi și lasă mult spațiu de interpretare pentru ca serviciile secrete să acționeze în mod nesăbuit, sau chiar ne-democratic. Prin urmare, România se află la o răscruce: trebuie să decidă dacă oprește mâna liberă a serviciilor sau, dimpotrivă, legalizează modul acestora de a acționa. Proiectele de legi scrise de SRI nu făceau decât să acopere legal realitatea gri de până acum.
Dacă atacul asupra democrației nu era suficient de clar, acțiunile președintelui au adăugat motive de îngrijorare. Când proiectul de lege a fost publicat în presă, președintele Klaus Iohannis a reacționat amenințându-i pe jurnaliștii care l-au publicat.
Există îngrijorări semnificative privind România, determinate de nivelul indicatorilor democratici precum libertatea presei sau modul de finanțare a mediei. Acestea vor fi explicate pe larg în capitolul următor.
Cei ce dețin cu adevărat controlul asupra telecomenzii
Consumul de știri pe teme politice în România continuă să vină în cea mai mare parte de la TV. Și, deși s-ar crede că controlul se află în mâinile celor care dețin telecomanda, situația din România poate demonstra contrariul. Peisajul mediatic este extrem de problematic, iar media reflectă pe alocuri interesul public, fiind teleghidate politic.
Un raport Expert Forum prezintă sumele cheltuite pe presă și propagandă de către partidele politice. În 2022, s-au cheltuit peste 100 milioane de lei, cu 54% mai mult față de anul precedent. La PSD și PNL, sumele alocate reprezintă peste 50% din totalul cheltuielilor.
În paralel, televiziunile de știri influente sunt deținute de oligarhi cu legături politice, care au fost condamnați pentru corupție sau despre care se știe că au avut legături strânse cu serviciile de informații. Proprietarul postului România TV este fugar de peste 7 ani, fiind căutat de procurorii români pentru acuzații de corupție. E stabilit și protejat în Serbia. Anterior, el a fost deputat și membru al comisiei de control al SRI. Proprietarul Antena 3 a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru corupție în 2014. El a fost ofițer al Securității în perioada comunistă. Proprietarul Realitatea TV a fost, de asemenea, condamnat pentru corupție, iar afacerile sale principale (cu deșeuri) depind de stat. Zoltan Teszari, proprietarul Digi24, are interese de afaceri semnificative în sectorul energetic și, prin urmare, acționează în ton cu partidul care controlează Ministerul Energiei. Împreună, aceste posturi acumulează peste 70% din piața știrilor, cu un impact semnificativ asupra telespectatorilor.
Aceste posturi de televiziune au îmbrățișat agendele politice sau anti-justiție ale proprietarilor lor. Organismul presupus autonom de control, CNA, este dominat de numirile politice ale PSD și PNL, prin recrutări făcute direct din departamentele de PR ale partidelor, și este inert față de această realitate. În plus, există cazuri documentate de instituții media ce sunt finanțate de cele două partide aflate la guvernare. Acestea se folosesc de subvențiile publice pentru a-și impune agenda politică la orele de maximă audiență și pentru a distorsiona raportarea obiectivă a faptelor. Acest lucru a fost recunoscut și în raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind România, în care se afirmă că „utilizarea fondurilor publice de către partidele politice pentru a finanța mass-media și a le influența conținutul pe baza unor contracte secrete este extrem de îngrijorătoare”. USR este singurul partid politic care a refuzat să finanțeze ilegal instituții media. Practic, piața TV se află în totalitate sub sfera de influență a partidul unic PSD – PNL: de la proprietari și reglementare, prin CNA, până la finanțare.
Deși în România mai există forme de jurnalism adevărat, jurnaliștii din spatele acestui efort duc o luptă dură pentru a îi trage la răspundere pe cei care conduc țara. În încercarea lor de a-și face meseria în mod onest, aceștia ajung să fie hărțuiți chiar de instituții publice. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de acest fel o vizează pe jurnalista Emilia Șercan. Aceasta a depus plângere penală la poliție pentru hărțuire în mediul online, deoarece detalii confidențiale din cazul ei au fost scurse în spațiul public chiar de către agenți din poliție.
Campania împotriva Emiliei Șercan a început imediat ce aceasta a publicat detalii despre mai multe cazuri de plagiat în cadrul Guvernului. Printre acestea, numele premierului de la acea vreme și cel al ministrului de Interne. După cum a demonstrat ONG-ul ActiveWatch, există dovezi ale legăturii dintre finanțarea indirectă a presei de către PNL și hărțuirea online suferită de jurnalistă. Când a fost întrebat despre contractele sale cu entitatea din spatele publicațiilor online, Green Pixel Interactive, PNL a refuzat să răspundă.
Media aflată sub influența politicului nu este doar în favoarea celor care guvernează, ci și surprinzător de deschisă față de ascensiunea populistă.
O alianță de facto cu extremiștii, împotriva liberalilor
O monitorizare CNA a principalelor televiziuni de știri din România arată un adevărat boicot la televizor împotriva opoziției liberale democratice, USR. Surprinzător este totuși că principalele televiziuni finanțate de PSD acordă spații largi de emisie unor lideri precum George Simion de la Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) sau Diana Șoșoacă, liderul S.O.S. România. Astfel, liderii extremiști par a avea o greutate mai mare decât în realitate, cu acordul și în beneficiul celor care controlează televiziunile.
Între timp, coaliția de guvernare și liderii săi fac adesea referire la pericolul extremismului în România. Scopul este de a convinge opinia publică și instituțiile europene că status-quo-ul este salvarea față de valul extremismului. În timp ce opoziția liberală, democratică este hărțuită de mass-media acaparată și chiar de unele instituții publice, „opoziția” populistă este ajutată prin aceleași mecanisme – aceasta este, de fapt, esența democrației de fațadă: cei care guvernează în prezent încearcă să închidă jocul, să pedepsească vocile independente și reformiste și să manufactureze o opoziție de fațadă, cu un efect suficient de puternic încât să inducă ideea lipsei de alternativă. O opoziție care să pară cât mai distructivă astfel încât status quo-ul să rămână atrăgător. În nici un moment critic de guvernare reală – reformele din PNRR, pensiile speciale, starea bugetului, cazurile de corupție legate de azilele de bătrâni – AUR nu a făcut opoziție reală PSD-ului.
Un alt exemplu relevant: modul în care Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) verifică cheltuielile partidelor. AUR a reușit să câștige atenția cu așa-zise caravane medicale mobile ce promiteau să ofere servicii medicale populației. Într-o țară cu acces limitat la servicii medicale, AUR reușește să apese pe o temă sensibilă, mai ales că acest subiect este adesea desconsiderat de către cei aflați la putere. Cel mai recent exemplu este pierderea finanțării prevăzute în PNRR pentru creșterea accesului la nevoile medicale de bază.
Cu toate acestea, această acțiune a AUR a fost teatrală, fără nici un efect practic. Este ilegal să folosești fonduri politice pentru astfel de cheltuieli. Acest lucru nu a împiedicat unul dintre posturile de televiziune să promoveze acțiunea AUR într-un mod spectaculos. Între timp, Autoritatea Electorală Permanentă, al cărei rol este de a controla modul în care partidele își cheltuiesc banii, a acordat partidului amenzi nesemnificative. În schimb, au obținut un beneficiu electoral important, cu încălcarea legii.
În comparație, cazul Partidului Mișcarea Populară (PMP) arată încă o dată nivelul de abuz administrativ al coaliției de guvernare. PMP este un partid mic, de orientare conservatoare, care are doi membri în Parlamentul European și mii de aleși locali. După ce coaliția PSD-PNL nu a reușit să înghită acest partid, a fost declanșată o acțiune de hărțuire, pe mai multe niveluri. La două săptămâni după ce PMP și-a anunțat intenția de a face alianță cu USR, AEP a tăiat fondurile acestui partid, invocând un proces în justiție inițiat de un fost președinte al partidului. O astfel de măsură nu a fost luată însă în cazul niciunui alt partid din România, chiar dacă există situații similare. PSD a fost într-o situație similară cu PMP, cu un președinte în acte la tribunal și altul în practică. Procesul de schimbare durează și, dacă logica de acum a AEP s-ar aplica universal și nu discreționar, aproape toate partidele ar avea suspendată finanțarea la schimbarea de președinte.
Încă o dată, politizarea instituțiilor publice este vizibilă. Un act al PSD „cu complicitatea PNL și a președintelui Iohannis”, susține publicația G4Media, adăugând faptul că fostul oficial PSD, Tony Greblă, a fost numit recent în fruntea AEP. Sistemul îi linșează în acest moment pe cei care ies din rând, PMP, pentru intenția de a face o alianță, dar în schimb, încurajează forțele extremiste.
Un haos bugetar ce pune stabilitatea economică a țării sub semn de întrebare
Deprecierea bunei guvernări și a statului de drept în România a început să aibă implicații directe asupra stabilității bugetare. Fără precedent în cei 33 de ani de la revoluție, guvernul a abandonat mecanismul legal de rectificare bugetară. O astfel de rectificare formală i-ar fi obligat să fie transparenți și să încerce cel puțin să mimeze controlul parlamentar. În schimb, guvernul a propus o ordonanță de urgență pentru a se scuti de orice transparență și control bugetar. O practică care subminează, de asemenea, stabilitatea și predictibilitatea legislației – problemă evidențiată și în Raportul Comisiei Europene privind statul de drept în România în 2023, în care se menționează că țara ar trebui să își intensifice eforturile pentru a asigura consultări publice eficiente înainte de adoptarea legislației.
Este ceva obișnuit aproape ca guvernele României să abuzeze de mecanismele fiscale, dar de data aceasta este o diferență de natură, nu de grad: prin OUG, Marcel Ciolacu a decis că legea stabilității bugetare, codul fiscal și legislația legată de funcționarea autorităților locale nu se mai aplică. Asemenea măsuri nu au fost luate nici în cele mai crunte timpuri de austeritate; ce au făcut Marcel Boloș și Marcel Ciolacu nu au îndrăznit nici Emil Boc la precedenta criză bugetară, nici Liviu Dragnea. Întreg cadrul de stabilitate bugetar – fiscală creat la aderarea la UE a fost abolit prin OUG, pentru prima dată. Reacția publică este încă slabă – comparativ de pildă cu OUG 13 unde Sorin Grindeanu dăduse prin OUG o excepție punctuală – dar asta pentru că aria bugetară este mai tehnică și bizantină, greu de înțeles. Efectele vor fi însă mai mari și ne vom trezi brusc în faliment ca țară, pentru că nu mai există nici o posibilitate, pentru Comisia Europeană, pentru public, pentru presă, pentru Consiliul Fiscal, ca măcar să urmărească starea bugetului.
Guvernul a înlocuit rectificarea bugetară cu decizii netransparente, discreționare și ad-hoc de alocare a resurselor din așa-numitul fond de rezervă pentru urgențe și situații neprevăzute. Miza acestei practici o reprezintă posibilitatea de a aloca în mod arbitrar banii publici. În acest fel, România devine nu doar guvernată în mod militar, ci din ce în ce mai mult ca o țară aflată în pragul unei urgențe militare extreme.
Motivația neoficială pentru astfel de modalități nedemocratice este sporirea influenței guvernului asupra acțiunilor și deciziilor primarilor, urmărind tăierea banilor pentru investiții publice și servicii publice la nivel local. În acest context, se exercită o presiune majoră asupra primarilor din opoziție, în scopul de a îi atrage către partidele aflate la putere.
Implicațiile acestei practici duc la un haos în sectorul public, la desființarea tuturor normelor fiscale și a responsabilității, și la arierate de plată în sectoarele private legate de lucrări de investiții sau contracte de achiziții. Mai mult, după o creștere bruscă a cheltuielilor publice în ultimii doi ani, care contravine angajamentelor față de Uniunea Europeană, guvernul a mers și mai departe, crescând impozitarea economiei private.
Într-o scrisoare adresată Comisiei Europene, președintele USR Cătălin Drulă a evidențiat îngrijorările cu privire la practicile de politică fiscală implementate în prezent de Guvernul României, acțiuni ce pot duce țara spre degringoladă bugetară și insolvență. Consecințele sunt directe: pragul de deficit al țării, de 4,4% din PIB, este aproape, iar nivelul datoriei publice se accelerează, depășind 50% din PIB. În plus, lipsa de transparență și predictibilitate adâncește și mai mult capacitatea țării de a atrage investiții. România se împrumută în ritm accelerat, la cele mai mari dobânzi din UE, după Ungaria.
Dacă starea democrației din România, o democrație de fațadă marca PSD-PNL, nu trezește în sine îngrijorare, ea duce la faliment și asta va fi cert o viitoare problemă a UE.
Concluzii
România înregistrează o degradare a principilor democratice, principii asumate odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Există mărturii ale unui sistem de putere construit printr-o combinație de arbitrariu administrativ, politizare a mass media, servicii de informații nesupuse unui control adecvat și, nu în ultimul rând, haos bugetar. Toate acestea sunt din ce în ce mai vizibile sub presiunea viitoarelor alegeri.
Absența unui echilibru instituțional între puterile judecătorească, executivă și legislativă din România (precum și cea de-a patra putere, mass media) s-a tradus printr-un blocaj asupra luptei împotriva corupției la cel mai înalt nivel. Țara este martora unei lipse de încredere tot mai mare din partea cetățenilor în capacitatea statului de a asigura dreptatea și egalitatea în fața legii, mai ales văzând cum politicienii profită de pozițiile lor pentru a scăpa nepedepsiți de orice, de la plagiat la corupție.
2024 poate fi cu siguranță un punct de cotitură pentru țară, nu doar datorită unicității sale de a avea toate scrutinele electorale în același an, ci și pentru că România se confruntă cu provocări multiple: ascensiunea continuă a populismului, colapsul finanțelor publice și lupta pentru control perpetuu din partea partidelor aflate la guvernare, ce caută să continue asaltul asupra statului și a instituțiilor democrației liberale.
