Naționalismul care folosește referința la suveranism nu e inventat nici de Șoșoacă, nici de Simion și nici măcar de Georgescu, care publică, spre deosebire de tovarășii lui, de mai bine de zece ani, proză din categoria indicată.
Bazele intelectuale ale acestui curent au fost puse, încă din anii 1970, de protocroniștii români, de la Edgar Papu la Mihai Ungheanu și de la Iosif Constantin Drăgan la Paul Anghel și Dan Zamfirescu. După 1989 le-au preluat și mobilizat în spațiul public diverși universitari – în frunte cu Ilie Bădescu, care e și azi directorul Institutului de Sociologie al Academiei –, poetul de curte al cuplului Ceaușescu – Vadim Tudor –, istorici negaționiști ca Gh. Buzatu sau specialiști în economie agrară socialistă convertiți la politică locală, precum Gh. Funar.
Pe lângă ei, o mică șleahtă de foști ofițeri – din Securitate și din armată – în general dintre cei disponibilizați în anii ’90 au pus mâna pe stilou, apoi pe tastatura calculatoarelor și au închegat o mitologie naționalistă eroică și salvatoare, irigată de un soi de imperialism românesc, care nu numai că-l venera pe Antonescu, dar propunea să i se calce pe urme. La temelia acestei mitologii au fost așezate diverse cărămizi: unii i-au reinventat pe daci ca fondatori ai civilizației universale, extinzându-le, deci, puterile nu doar dincolo de ce spun izvoarele istorice, dar și dincolo de puterile oricărei ginți omenești. Alții au continuat narațiunile glorificatoare cultivate de istoriografia comunistă și transformate în filme de Sergiu Nicolaescu, cu Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu în rolurile principale. Într-o a treia versiune, mitologia naționalismului postcomunist s-a folosit de figura muncitorului din fabrica socialistă și, mai ales, a țăranului cooperativizat, care duceau o viață fericită întrucât era precară și de servitute sigură, altfel zis, lipsită de riscuri. Peste acești eroi s-au revărsat furtuni de nostalgie, legate de numele legionarilor, ale lui Antonescu și Ceaușescu, ca și de Securitate, aliați – peste epoci și regimuri – într-o luptă cu Occidentul, cu Vaticanul, cu Statele Unite, cu Bruxellesul sau cu puteri malefice ce rămâneau nenumite, dar a căror unică preocupare era aceea de a ascunde măreția românilor și mai ales exprimarea ei plenară.
Autorii de acest fel sunt numeroși. Într-o istorie a ideilor politice de după 1989, pe care am predat-o de curând Editurii Humanitas*, am recenzat peste 30 de asemenea naționaliști activi în postcomunism, în nișe sau în subterane ale spațiului public, care au părut să fie, până de curând, marginale și fără influență. Vă ofer câteva mostre de idei susținute de cinci dintre ei.
Încep cu Pavel Coruț, care se recomanda ca salvator al „rasei ariene” ca „unul dintre oamenii care vor reface unitatea rasei albe”, capabil de a vorbi nu doar în română, ci și în geto-dacă – poate nu știați că „dioi dahoi costoboci” înseamnă „lupi divini și luminoși” –, și care explica foarte doct că mai avem și alți strămoși, și anume varainii (cu varianta: varankii), militii, hiperboreii și pelasgii.
Un al doilea personaj e tot un fost ofițer, pe nume Geo Stroe, care nega latinitatea noastră și susținea că teritoriul locuit de daci se numea Ramania și se întindea între Tibet și Atlantic, că Uniunea Europeană ar trebui refondată după mintea acestor puternici strămoși ai noștri, urmând să poarte numele Dacoromânia Mare, Bucureștiul trebuind să fie și el redenumit în Dacoromânidava, de unde se va lansa și înfruntarea ce va domina geopolitica următoarelor decenii, și anume cea între Dacoromânia Mare și Chinojaponia Mare.
Al treilea ipochimen e Dan Puric, de la care rețin descrierea bunicii sale ca „primul europarlamentar” de la noi, întrucât dânsa recita în franceză versuri de pe balconul ce dădea spre stadionul unde se făceau mitinguri în vremea lui Ceaușescu, deși securiștii îi strigau din stradă „Cucoană, intră înăuntru!”: din câte se pare, tot bunica l-a inspirat și când, întrebat ce poate da România Uniunii, actorul a răspuns: „poporul român trimite un Înger de Lumină la Bruxelles”, și anume pentru a-i ajuta pe europeni să-i vadă pe ceilalți, fiindcă ei ar fi toți lipsiți de discernământ.
Penultimul personaj din care extrag o idee e un general, Mircea Chelaru, care vorbea încă din 1993 în șarade, cu unii termeni îngroșați la propriu: „amintim că Simetria obligă Forma la Reacție, Puterii Rămase i se contrapune Puterea Nouă care apare ca o necesitate și nu este obligatoriu să ne-o explicăm aici” – sau, dimpotrivă, specula asupra dorinței germanilor de „înfeudare economică a lumii”, într-un moment când „persanul din Teheran a jurat pe limba lui farsă și barba Ayatolahului să spulbere Israelul”, iar „țările crescute sub crucea catolică se asociază în Trilaterală, Hexagonală, Octogonală și câte altele prefigurate”: acestea erau argumentele pe care cel care a condus la un moment Statul Major General și care e ales azi în Parlament pe listele AUR le prezenta pentru a susține că România trebuie să rămână neutră.
Închei acest micro-tablou tot cu un fost ofițer, pe care îl cheamă Alexandru Oblu, a cărui ambiție e „expandarea pozitivă și pro-umană” a urmașilor unui popor pe care îl desemnează cu termeni precum „ramanvlahi”, „eurtraci” sau „rumundaci”, insistând asupra faptului că respectivii erau discipolii lui Zamolxis și că în prezent ei trăiesc în „singurul loc de pe Terra cu 7 chacre” cunoscut ca România, sub numele de NeoZAMOLXIENI DEOUMANIȘTI. Oblu propunea ca națiunea aceasta să fie convocată la un referendum „în care să se arate poporului clar unde am ajuns, cine și de ce ne-a condus în prăpastie”, pentru ca ulterior ea să decidă naționalizarea marilor proprietăți ilicite și „păstrarea cu obstinație a banului fizic”, ieșirea din NATO și UE și încheierea de alianțe cu China, Rusia și Brazilia, făcând astfel trecerea de la „statul privat Global-Corporatist” al masonilor la „realitatea Subtilului Evoluat”, trecând prin „Poarta de Azur a Dimensiunii a 4-a, Stelare”.
Mă opresc aici, nu înainte de a vă spune că unele din producțiile acestor autori sau ale altora, foarte asemănători cu ei, se găsesc mai greu și se vând mai scump în anticariate decât cărțile semnate de Klaus Iohannis, A. Năstase ori Valeriu Stoica.
*Titlul provizoriu al volumului este Ideologii și ideologi în România contemporană și el urmează să apară în 2025, cuprinzând capitole despre 12 familii ideologice – radicalii de stânga, neocomuniștii, social-democrații, feministele (și feminiștii), ecologiștii, avocații minorităților, intelectualii, liberalii, democrat-creștinii, libertarienii, conservatorii, naționaliștii – și despre o grupare a neafiliaților, adică a celor care nu sunt afiliați la vreuna din cele 12 orientări.