Eram în clasa a III-a când, într-o excursie cu școala, ne-am nimerit la o mănăstire care avea pictate pe pereți scene care reprezentau iadul. Dracii fierbeau oameni în cazane cu smoală și îi chinuiau în focurile nestinse pentru eternitate. Am întrebat însoțitorul nostru cum pot ajunge oamenii în iad și ne-a spus că ei ajung acolo dacă fac păcate grave, cum ar fi sinuciderea, crimele sau avorturile.
Știam ce înseamnă avortul pentru că aveam o rudă mai mare care făcuse unul și, chiar dacă aveam 9 ani, în general în jurul meu se vorbea foarte deschis despre asta. Dar niciodată nu mi-am închipuit că avortul ar fi însemnat un lucru rău, că ar fi o crimă sau un motiv pentru care dracii să te fiarbă în cazanul cu smoală pentru eternitate. Am întrebat totuși dacă există vreo cale prin care cineva care a făcut un avort să nu ajungă în iad și mi s-a spus că nu, dar cu post și rugăciune din partea celor vii către Dumnezeu, persoana aceea poate să aibă pedeapsa mai blândă în ziua marii judecăți.
De atunci am început să am o foarte mare frică pentru ruda mea. Mi-era frică să povestesc cuiva despre vizita mea de la mănăstire când m-am întors din excursie. Mă rugam pentru ea fie iertată, sau măcar ca drăcii să aibă milă și să o fiarbă într-un cazan în care smoala să fie mai puțin încinsă decât în altele. Cred că fixația mea pentru toată treaba asta a ținut cam un an sau poate doi. Mi-era tare dragă această rudă a mea și o consideram prietena mea cea mai bună din univers, în măsura în care un copil de 9 ani este absolut convins că poate fi prieten foarte bun cu un adult și că acel adult îl tratează ca pe un om mare. Mă gândeam cu tristețe la ea și la ce o așteaptă după moarte.
Ce am aflat în excursie contrazicea total ceea ce auzisem eu în jurul meu pe tema avortului. Se vorbea cu foarte mare lejeritate pe tema aceasta și din ce înțelegeam eu din discuțiile în care n-aveam niciun loc să-mi bag nasul, era că era ceva absolut necesar în anumite circumstanțe. Spre exemplu, erau femei care rămâneau însărcinate după vârsta de 40 de ani, ceea ce divanul ad-hoc al femeilor în treburile cărora îmi băgam eu nasul clasifica ca fiind ceva rușinos.
Nu se cădea să fii însărcinată când deja aveai copii mari și erai trecută de 40 de ani. Era obligatoriu să faci întrerupere de sarcină. Alte femei spuneau că nu aveau bani și nu s-ar descurca să crească mai mulți copii. În perspectiva lor, a ține mai mulți copii flămânzi și săraci era considerat un păcat mai mare decât să refuzi să-i ai.
Ați putea crede că singurul motiv pentru care auzisem eu asemenea conversații era că am binevoit să mă nasc într-o familie mic burgheză cu apetit spre discuții intelectuale. Nici vorbă. Am crescut la țară, cu găini, porci și vaci în curte. Doamnele mele vorbeau despre subiectele astea între două discuții despre găinile care au căzut cloști sau udatul grădinii.
Acum, 20 de ani mai târziu, stau și citesc pe internet că Asociația Moașelor Independente a realizat un studiu din care a reieșit că doar 4% din unitățile medicale abilitate efectuează întrerupere de sarcină la cerere. Pentru mine, există o singură concluzie. Dacă femeile de la țară vorbeau acum două decenii atât de deschis pe tema avorturilor, iar astăzi medici cu facultate, rezidențiate și locuri de muncă în spitale mari refuză să facă întreruperi de sarcină, diagnosticul e clar. Ne-am tâmpit cu toții.
Undeva, toată treaba asta, fie e o dovadă clară de regres intelectual în masă la populația României, fie e o campanie de interzicere a avortului fără ca el să fie declarat ilegal, fie ambele. Cum este posibil ca medici peste medici să refuze să facă întreruperi de sarcină pe motive de conștiință? De ce îi lasă conștiința să lase femei să moară pe patul de spital sau să nască pe trotuar, dar nu îi lasă să facă o procedură banală și simplă despre care nici n-ar trebui să mai vorbim acum?
