Am ezitat mult până să aleg tema și mai ales acest titlu, care poate să pară de-a dreptul insolent pentru o conferință ținută la Academia Civică – Memorialului Sighet. Titlul sună ca și cum într-un asemenea loc i-ar putea trece cuiva prin minte să dea crezare lucrurilor pe care foștii ofițeri de Securitate le susțin în spațiul public fie direct, fie prin interpuși, foștii colaboratori din timpul dictaturii sau urmașii lor, cei mai norocoși beneficiari ai libertății și democrației. M-am decis totuși știind că Academia Civică, specializată în tratarea ignoranței istorice, prevenirea amneziei și a altor maladii ale psihicului colectiv, lucrează foarte mult pentru tineri. Am avut numeroase prilejuri să constat asta, de-a lungul timpului. Din acest motiv, observând tendința de reabilitare a comunismului și dezinformările din ultima vreme, cred că discuțiile despre rolul decisiv jucat de Securitate în susținerea dictaturii devin cu adevărat importante, mai ales într-un an electoral.
Cel mai bun exemplu pentru cât de actual și de grav este fenomenul reabilitării comunismului și a Securității îl reprezintă hotărârea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat-o în iulie 2023, în cauza privind uciderea disidentului Gheorghe Ursu, în arestul Miliției, în 1985. Nu doar că hotărârea în sine creează un precedent descurajant pentru oricine ar spera că infracțiunile împotriva umanității, săvârșite în perioada 1945-1989, ar putea fi pedepsite vreodată, dar motivarea ei ne spune, în esență, un lucru aiuritor, și anume că în România n-a existat o dictatură comunistă, cel puțin nu sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu.
Curtea susține că inginerul Gheorghe Ursu n-a fost un disident – fiindcă i s-a permis să călătorească în străinătate și pentru că opinia publică din România n-a cunoscut faptul că trimitea scrisori la Europa Liberă; că arestarea lui pentru un jurnal plin de „comentarii dușmănoase” la adresa regimului, dar sub pretextul că a păstrat în casă ceva mărunțiș în valute străine, urmată de uciderea lui în celulă, au fost niște simple accidente, nu crime de sistem; că, de fapt, nici nu existau crime de sistem, fiindcă în România, în ciuda lipsurilor materiale, populația era mulțumită de regimul comunist; că în epoca Nicolae Ceaușescu protestele au fost sporadice și nesemnificative, iar Securitatea nu făcea represiune, ca în anii ’50, renunțase la violență și se ocupa doar cu „prevenția”, nicidecum cu crime motivate politic. Asta ne spune, în esență, motivarea deciziei ÎCCJ, pronunțată anul trecut, în iulie.
În acest text, emis la cel mai înalt nivel de jurisprudență, regăsim aserțiuni despre comunism și dictatură care ar fi fost de neimaginat în anii ’90, imediat după Revoluție. E greu de crezut că în acea perioadă ar fi îndrăznit cineva să susțină într-un act oficial al statului român faptul că epoca Ceaușescu n-a fost o dictatură în care s-au practicat represiunea sistematică împotriva opozanților și violența, motivate politic.
Reabilitarea comunismului se sprijină pe câteva aserțiuni pe care corifeii din Securitate le reiau ad nauseam, cu gândul că repetiția obstinată le va da valoare de axiome. Iar în dosarul Ursu, aproape că au reușit.
Prima teză este că partea violentă și sângeroasă a instaurării regimului s-ar fi terminat în 1965, odată cu instalarea lui Ceaușescu la conducerea țării. Chiar și în Hotărârea Înaltei Curți se admite vag că primele două decenii după 1945 au echivalat cu un război civil, în care arestările, deportările și violența în masă au decapitat societatea românească și au smuls-o din rădăcinile ei istorice, dar ororile sunt puse, mai mult sau mai puțin explicit, pe seama ocupației străine. Se insistă că liderii politici ai statului și mai ales șefii Securității din perioada 1948-1965 nu erau etnici români, sau dacă erau, prezența consilierilor sovietici explică suficient de bine barbariile pe care românii le-au comis împotriva altor români, în spațiul concentraționar și în afara lui, în egală măsură.
Se afirmă că, după epurarea aparatului de partid și a instituțiilor de elementele numite pudibond „alogene”, în perioada 1965-1989 s-ar fi petrecut schimbări radicale, care au adus Partidul Comunist și Securitatea pe un făgaș normal, într-o paradigmă non-violentă, constituționalistă și mai ales profund națională. Securitatea lui Ceaușescu ar fi acționat doar în interes public și ar fi sprijinit deciziile politice nu fiindcă în România era o dictatură, ci fiindcă măsurile erau pozitive, fiind orientate spre modernizare, prosperitate și spre protejarea intereselor românilor.
Într-o formulare foarte concisă, relația Securității cu populația civilă se concentrează în următoarele teze, puse în circulație de securiști și reluate cu acribie în Hotărârea ÎCJJ din iulie 2023: după 1965, între Securitate și cetățeni „n-a existat o relație de adversitate sau conflict”, fapt dovedit pe de-o parte de numărul mic de civili urmăriți, sub 1% din totalul populației și, pe de altă parte, de numărul mare de persoane care au acceptat să colaboreze din convingere sau din „sentimente patriotice”; numărul opozanților sau al nemulțumiților de regimul Ceaușescu a fost insignifiant, acțiunile de protest fiind sporadice și datorate exclusiv influențelor nocive din exterior; activitatea Securității era eminamente bazată pe Constituție și pe legile țării, fiind preventivă și non-violentă; ofițerii de Securitate nu poartă răspunderea pentru eventualele abuzuri sau excese, ele pot fi puse doar pe seama decidenților politici.
În concluzie, Securitatea a fost un serviciu de informații autentic, profesionist, care a desfășurat acțiuni cu un profil, să zic așa, „universal”, fiindcă le fac toate agențiile de intelligence din lume. Să examinăm aceste aserțiuni pe rând.
Prima teză de reabilitare a Securității – erau „patrioți”
Prima teză menită să probeze relația cordială dintre Securitate și cetățeni este numărul aparent mare de recrutări, care poate fi estimat după numărul dosarelor de rețea aflate acum în arhiva CNSAS. Evit să folosesc termenul „colaboratori” cu referire la persoanele recrutate, pentru că sensul lui juridic este foarte strict condiționat de unele elemente tehnice și de conținut. Numărând cele aproximativ 580.000 de volume din fondul de rețea al arhivei Consiliului, majoritatea desecretizate și intrate în circuitul civil în 2005-2006, mulți au fost tentați să tragă concluzia că „am fost o națiune de turnători”.
Ofițerii de Securitate invocă numărul mare de persoane recrutate ca pe o ilustrare a relației cordiale cu populația civilă. Faptul că atât de mulți români au acceptat să colaboreze după 1965 este, în opinia lor, cea mai bună dovadă că Securitatea n-a apelat la coerciție sau teroare psihologică, ci le-a încredințat o misiune perfect legală și legitimă, la care concetățenii lor au consimțit firesc.
Absurdul afirmației că furnizarea secretă de informații era o obligație legală iese și mai bine în evidență atunci când analizăm metodele standard de recrutare, folosite în epoca Ceaușescu, atunci când în dosarele de rețea începe să apară în mod constant noțiunea de „legendă”. Sub acest termen cu rezonanțe profund literare, se ascunde o metodă de recrutare pe care am putea-o numi, mai adecvat, recrutare prin înșelăciune. „Legenda” este o poveste – a se citi o invenție sau o minciună – bine ticluită de ofițer așa încât să fie plauzibilă, să convingă civilul să semneze un angajament, să preia un nume conspirativ și să păstreze riguros secretul furnizării de informații, chiar și față de cei mai apropiați
Cum se face, deci, că a fost nevoie de legende pentru a convinge civilii să devină colaboratori, dacă furnizarea secretă de informații era prevăzută de legea fundamentală? Acest paradox insidios e acoperit de frazeologia lemnoasă a documentelor care descriu „recrutarea pe baza sentimentelor patriotice”, o metodă practicată pe scară largă în epoca Ceaușescu, în care aproape că dispare din documente formula „recrutare prin constrângere” și doar foarte rar mai apare „recrutarea prin material compromițător”. Ni se spune azi că nu Securitatea, ci însuși textul Constituției obliga la acceptarea colaborării, de aceea n-a mai fost nevoie de constrângere. În realitate, în mod pașnic și constituționalist, s-a trecut de la „materialul compromițător” la „materialul înșelător”.
Cât de eficientă a fost înșelăciunea care a condus la creșterea rețelei informative și la raportări din ce în ce mai triumfaliste, similare bilanțurilor din planurile cincinale la recoltat porumb, se poate constata analizând fenomenul recrutării de surse din rândul elevilor minori. El a fost consecința directă a unei schimbări conceptuale și metodologice, prin care baza de lucru sau aria de interes operativ a Securității s-a extins considerabil de-a lungul timpului, ajungând să acopere toate mediile profesionale.
Recrutarea elevilor prin șantaj – un act patriotic?
Amploarea pe care fenomenul recrutării elevilor minori a luat-o în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu se reflectă azi în dosarele tematice din arhiva CNSAS. Volume întregi, însumând mii de pagini, sunt alcătuite numai din fișe de colaboratori elevi și din angajamente tipizate, semnate de cele mai multe ori de elevi de clasa a X-a sau a XI-a (la 15 sau 16 ani). Recrutarea se făcea de regulă în școală, sau la internat, prin semnarea unui angajament cu text standard, în care minorul asuma regula strictă a păstrării confidențialității depline, inclusiv față de părinți.
Rețeaua de colaboratori în rândul elevilor a acoperit toate unitățile de învățământ liceal, indiferent de profil și de localitate. Recrutările din ultimul deceniu al dictaturii s-au făcut în mod vizibil „la normă” – în dosare se vede că mai mulți elevi din clase diferite ale aceluiași liceu erau recrutați în aceeași perioadă, într-un interval de câteva zile, de același ofițer – aflat de regulă la începutul carierei, judecând după grad. Asta rezultă din documentele pe care CNSAS le-a transmis Parchetului Militar de pe lângă ICCJ, în 2021, ca probațiune la o sesizare in rem pentru infracțiuni împotriva umanității.
Securiștii acționau ilegal chiar și după legile date de Ceaușescu
O altă teză pe care se sprijină încercarea de reabilitare a Securității, inclusiv prin hotărâri ale instanțelor, dintre care cea mai cunoscută este, din nou, cea din dosarul uciderii lui Gheorghe Ursu, susține că supravegherea populației în epoca Ceaușescu a fost, pe de-o parte, insignifiantă statistic și, pe altă parte, perfect întemeiată juridic, similar recrutării de colaboratori. Din nou, avem de-a face cu un paradox: ni se spune că, în timp ce rețeaua informativă creștea văzând cu ochii, la normă, ajungând să includă mii de elevi minori, populația supravegheată abia dacă ajungea 0,36%, dacă e să credem depoziția pe care generalul Vasile Mălureanu a produs-o în fața judecătorilor Înaltei Curți în cazul Ursu și pe care aceștia au preluat-o ad litteram în motivarea hotărârii din iulie anul trecut.
Totuși, cum ar fi putut să scadă numărul persoanelor supravegheate sau urmărite informativ, în timp ce creștea numărul informatorilor din rețea, inclusiv prin recrutarea de minori? Care mai era rostul acestor recrutări în masă, dacă nu rezolvarea de sarcini operative, între care „cunoașterea stării de spirit a populației” ca obiectiv prioritar al muncii de Securitate?
În arhiva CNSAS sunt peste 1.600.000 de volume care privesc acțiuni de urmărire, individuale sau de grup, multe dintre ele deschise în perioada 1965-1989. Ca și în cazul dosarelor de rețea, și la acest bilanț trebuie adăugate dosarele distruse periodic, regulamentar (fie după decesul titularilor, fie din lipsa valorii operative a documentelor sau în alte situații prevăzute în normele interne) și nu în ultimul rând trebuie adăugate dosarele de urmărire aflate „în lucru” și distruse în timpul Revoluției.
Despre supravegherea populației în perioada declarat națională și constituționalistă a Securității, adică în epoca Ceaușescu, susținerile oficiale ale foștilor securiști chemați de CNSAS în instanță pornesc de la teza caracterului non-violent și strict preventiv al măsurilor pe care le aplicau. În plus, se insistă de fiecare dată că toate metodele folosite respectau scrupulos legile țării. În cele aproape 2.000 de acțiuni prin care CNSAS a solicitat instanțelor de contencios administrativ să constate că foștii lucrători ai Securității au încălcat atât Constituția, cât și legislația internațională în materia drepturilor omului, documentele depuse ca probe dovedesc folosirea frecventă a „mijloacelor complexe de verificare”, în urmărirea informativă.
A existat deci de la bun început o motivare explicit ideologică a încălcării dreptului constituțional la secretul corespondenței și al dreptului fundamental la viață privată, prevăzut de legislația internațională pe care România comunistă o ratificase. Nu prinderea spionilor străini a fost scopul principal al violării corespondenței, ci prinderea celor care comentau liber situația din țară și făceau comparații defavorabile regimului. „Cunoașterea stării de spirit” e o altă figură de stil din jargonul profesional al poliției politice, în numele căreia se putea autoriza orice încălcare a drepturilor civile în statul comunist.
În cele din urmă, controlul corespondenței, alături de celelalte „mijloace complexe de verificare” pe care le-am enumerat mai sus, a continuat nestingherit fără să fi fost reglementat printr-un act normativ care să fie pus în acord cu Constituția (presupunând că acest lucru ar fi fost posibil, din punct de vedere logic și juridic), ci doar pe bază de „protocoale” și norme interne, toate „strict secrete de importanță deosebită”.
De altfel, întreaga activitate de patru decenii a poliției politice comuniste s-a derulat cu deplină ipocrizie și în perfectă duplicitate. În aceeași ședință din septembrie 1968, de pildă, s-au aprobat 300 de locuri la facultatea de drept, la fără frecvență, pentru ofițerii de Securitate, cu sesiune închisă. „O știre pe care nu trebuie s-o difuzăm, trebuie cunoscută doar de Consiliu”, zice cu franchețe general maior Stoica Constantin.
Tot în aceeași ședință regăsim și noțiunea de „legendă”, despre care am vorbit deja, cu indicații precise privind folosirea ei: „În organizarea Birourilor de Cenzură trebuie avut în vedere în primul rând acoperirea, conspirarea existenței lor pe lângă oficiile poștale. Camuflarea se face pe baza unei legende viabile, adecvată specificului regiunii. Crearea legendelor abstracte, rupte de orice contingență cu localul poștei, duce sigur la deconspirarea cenzurii.”
Cei „naționaliști”, în frunte cu Ceaușescu, Pleșiță și Iulian Vlad erau semi-analfabeți școliți la Moscova
Ajunși în fața Curții de Apel și confruntați cu probele scrise care dovedesc că au încălcat sistematic drepturile civile înscrise în Constituție – cel mai frecvent, dreptul la liberă exprimare, cel la liberă asociere și dreptul la viață privată – ofițerii de Securitate susțin, invariabil, că n-au făcut decât să aplice normele și dispozițiile superiorilor, asumate prin jurământ militar, norme care la rândul lor erau impuse de conducerea politică a statului, adică de Partidul Comunist. Pledoariile sunt construite obstinat în jurul tezei că Securitatea era o instituție subordonată Partidului, ca oricare alta, astfel că între activitatea de culegere de informații – care este o profesie perfect onorabilă, străveche și universală – și dictatura ideologică a PCR nu există nicio legătură de conținut. PCR a dictat, Securitatea doar a executat ordinele cât mai profesionist cu putință.
Din nou, și această aserțiune e contrazisă de realitate, mai exact de documentele din dosarele de cadre ale angajaților Securității, preluate în număr mare de CNSAS în urmă cu doi ani. Biografia șefilor unităților centrale și locale este edificatoare în privința relației partid-Securitate sau, dacă vreți, în privința „independenței profesionale” a securiștilor care azi revendică statutul de „ofițeri de intelligence” autentici.
Astfel, în cazul majorității șefilor de structuri anul primirii în PCR este anterior anului intrării în Securitate și când spun asta nu mă refer la șefii care au condus Ministerul de Interne imediat după instalarea dictaturii comuniste. Mulți dintre șefii numiți în funcții după 1965 au studii civile foarte sumare, unii nu își terminaseră nici gimnaziul când au fost selectați și admiși în școlile de ofițeri, devenind gradați după niște cursuri de câteva luni.
Lăsând la o parte, pentru un alt prilej, întrebarea cum au reușit niște absolvenți ai școlilor de profil din URSS – între care se numără și Nicolae Ceaușescu – să reformeze Securitatea și s-o transforme într-un „serviciu național de informații” (cum o numesc azi foștii securiști), este evident că deținerea unei funcții pe linie politică a precedat în multe cazuri intrarea în școala de ofițeri, iar în alte cazuri funcția politică a secondat poziția în ierarhia militară.
Șefii din Securitate au fost și șefi în ierarhia PCR, sau au avut responsabilități foarte clare pe linie ideologică, în structurile militare pe care le-au condus. De altfel, toți ofițerii, indiferent de grad și funcție, erau evaluați obligatoriu și din punct de vedere al pregătirii ideologice, în fiecare an. Așadar, cum s-ar putea invoca în mod convingător, inclusiv în instanță, „neutralitatea profesională” sau independența ideologică a foștilor securiști, ca exonerare pentru acțiunile lor de poliție politică și chiar pentru infracțiunile împotriva umanității?!
Securitatea a avut, chipurile, doar un rol de prevenție
Cea mai importantă dintre tezele pe care se sprijină reabilitarea poliției politice comuniste nu este însă „neutralitatea profesională” a ofițerilor de Securitate, ci teza caracterului eminamente preventiv al muncii lor. Ca să credităm această teză, mai întâi ar trebui să putem stabili ce anume se prevenea? Atentate teroriste, pericole colective, acte de trădare sau spionaj? Foarte posibil, dar într-o măsură care nouă, civililor, ne este azi total inaccesibilă, din simplul motiv că astfel de dosare sunt încă secretizate prin lege, nu au ajuns în arhiva CNSAS și nu sunt cunoscute marelui public.
Singura certitudine pe care o avem sunt cei 28 de km de arhivă care probează actele de poliție politică, între care peste 1.600.000 de volume privesc urmărirea informativă și aproape 230.000 de volume, multe dintre ele colective, privesc urmărirea penală. Subliniez, din nou, că numărul persoanelor urmărite nu poate fi egal, ci cu siguranță mai mare decât numărul dosarelor care s-au păstrat în arhivă, din motivele pe care le-am arătat deja. Iar conținutul dosarelor este și mai important decât numărul lor.
Dacă examinăm motivele deschiderii dosarelor de urmărire și în special motivele deschiderii anchetelor penale în epoca naționalistă și constituționalistă a Securității (1965-1989), nu vom găsi nici urmă de pericole reale la adresa siguranței naționale, a sănătății sau a moralei publice, singurele care ar fi justificat, din punct de vedere juridic, îngrădirea temporară și cu un scop bine determinat a drepturilor fundamentale ale omului.
În realitate, dosarele de urmărire se închideau – unele după ani de zile – fie prin neconfirmarea suspiciunilor inițiale, cele mai multe dintre ele, fie prin aplicarea „măsurilor preventive” pașnice și benigne pe care le invocă azi foștii securiști în apărarea lor: adică, atenționări, avertizări, informarea organelor de partid, punerea în dezbaterea publică, mutarea la un alt loc de muncă, influențarea pozitivă etc.
Epilog – modelul Lovinescu și câți autori au fost reduși la tăcere de Securitate
Centenarul Monica Lovinescu a fost pentru CNSAS un prilej să constatăm cât de numeroși erau acești autori de manifeste sau scrisori de protest, cercetați informativ sau anchetați penal de Securitatea lui Ceaușescu. Pe 92 dintre ei i-am omagiat, împreună cu Poșta Română, prin tipărirea unei serii de cărți poștale unicat, în care sunt reproduse câteva dintre mesajele anti-comuniste pentru care acești eroi anonimi au riscat anchete foarte dure și condamnări penale. Majoritatea erau muncitori sau tehnicieni, persoane cu pregătire medie, pe care regimul i-a declarat întotdeauna ca fiind principalii beneficiari ai politicilor statului comunist.
Dacă numai în privința manifestelor sau scrisorilor „cu conținut ostil” se pot număra peste 9.000 de autori identificați, asupra cărora Securitatea a luat măsuri, cum ar putea fi adevărată susținerea că acțiunile de protest față de regimul comunist au fost sporadice și izolate, nesemnificative din punct de vedere politic și social? În același timp, cum să ne explicăm faptul că societatea a fost atât de neputincioasă în fața dictaturii lui Ceaușescu, deși în rândurile ei se aflau totuși atât de mulți oameni curajoși?
În opinia mea, eșecul construirii unei opoziții eficiente față de dictatură nu se explică prin lipsa de reacție a populației și nicidecum printr-o afinitate genuină cu ideologia comunistă, ci printr-o combinație de factori, cum sunt dimensiunile aparatului polițienesc, amploarea supravegherii informative și metodele de lucru folosite.
Între ele, pe primul plan aș pune faimoasele măsuri preventive, care au atomizat pur și simplu societatea. Au fost mulți români curajoși, dar n-au știut unii de alții, cum n-am știut nici noi de existența lor până de curând, iar atunci când se mai afla câte ceva, au funcționat fără greș destrămarea anturajului, compromiterea și izolarea.
Faptul că până în decembrie 1989 românii n-au putut înlătura dictatura lui Ceaușescu nu se explică prin binefacerile comunismului, de care ei ar fi fost convinși în ciuda greutăților materiale, ci prin prezența endemică a fricii și distrugerea țesutului social tocmai prin acțiunile „preventive” ale Securității.
În sfârșit, pe lista marilor neadevăruri vehiculate de foștii ofițeri de Securitate este și acela că legile post-decembriste, în virtutea cărora unii dintre ei (nu destui!) au ajuns în fața completelor de judecată, ar fi o formă de hărțuire, la comanda unor puteri străine.
În realitate, din 2008 și până anul trecut, în peste 1.500 de hotărâri definitive judecătorii au constatat că angajații Securității au încălcat drepturile fundamentale ale omului și drepturile civile înscrise chiar în Constituțiile comuniste. Faptul că printre securiștii verificați de CNSAS se numără și primari sau membrii ai consiliilor locale, candidați la alegerile parlamentare, magistrați, șefi de direcții județene în SRI și nu în ultimul rând beneficiari ai certificatelor de Revoluționari dovedește că deconspirarea nu le-a adus nici pe departe o „moarte civilă”, cum pretind adeseori, ci doar prilejul de a contempla un paradox existențial: cum e să încasezi o pensie specială în democrație, ca răsplată pentru munca depusă în slujba dictaturii, și cum să invoci în apărarea ta drepturile omului după ce le-ai încălcat și le-ai interzis decenii la rând concetățenilor tăi mai puțin norocoși.
Notă: Textul este transcrierea editată a Conferinței susținute la Fundația Academia Civică, în data de 13 martie 2024, de Germina Nagâț la Fundația Academia Civică. Comunitatea Liberală 1848 a publicat anul trecut un serial semnat de Andrei Ursu privind cazul tatălui său, inginerul Gheorghe Ursu, ucis de Securitate în anii 1980 și asupra căruia justiția s-a pronunțat prin achitare, stârnind un adevărat scandal în societatea românească.
Textul conferinței susținute de Germina Nagâț arată cât de greșită moral și juridic este decizia completului de la ÎCCJ din perspectiva documentelor CNSAS și interpretării istoriei recente. Seria de articole semnate de Andrei Ursu poate fi citită aici.
Înregistrarea video a conferinței este accesibilă aici.
_____
Sursa foto: Defense Romania
