Recent – mai precis la 22 iulie 2025 – au fost făcute publice datele unui sondaj realizat de INSCOP Research la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Acesta a investigat percepția populației asupra comunismului și factorii care alimentează nostalgia pentru perioada dinainte de 1989.
Datele sondajului au generat un interes deosebit în rândul mass-media, analiștilor și publicului larg, provocând dezbateri intense timp de câteva zile. Ulterior atenția publică s-a îndreptat către alte subiecte de actualitate, precum disputele din coaliția de guvernare, cazurile de corupție însoțite de controverse mediatice și starea vremii. Totuși, mulți observă că această creștere a nostalgiei comunismului reprezintă o problemă serioasă, cu implicații profunde pentru societatea românească. În ceea ce privește soluțiile, au fost propuse puține idei concrete sau proiecte relevante, în timp ce reacțiile din diverse tabere ideologice și politice au variat între îngrijorare credibilă și satisfacție partizană.
Prima parte a textului de față este dedicată prezentării datelor esențiale care reies din sondajul INSCOP, urmate de comentarii critice, în care afirmațiile respondenților sunt confruntate cu realitatea trecută sau prezentă. Partea a doua a articolului explorează modul în care cunoașterea și nostalgia, ambele esențiale pentru înțelegerea raportării la comunism, au evoluat umăr la umăr în ultimele trei decenii și jumătate.
Cifre fragmentare ale sondajului: percepții și contradicții
Este necesară precizarea că respondenții au fost invitați practic să compare perioada comunistă, în fapt cea în care Nicolae Ceaușescu a deținut conducerea, cu cea postcomunistă. Interesul publicului față de perioada comunistă este însă destul de scăzut: 60,6% dintre cei chestionați sunt în zonele „destul de puțin” sau „foarte puțin/deloc”, o treime în această din urmă parte. În același timp, 68,2% cred că au suficiente informații pentru a-și face o părere despre perioada comunistă. Ca surse principale de informare, respondenții au menționat experiența personală (34,8%) și ceea ce au aflat de la părinți, bunici sau rude (14,2%). Alte surse de informare, cu scoruri modeste, sunt școala (7%), cărțile sau filmele documentare despre perioadă (5,4%), internetul (3,1%), mass-media, adică televiziunile și ziarele (2,8%), rețelele sociale (0,4%).
La întrebarea privind direcția în care se îndreaptă România în prezent, 63,5% dintre respondenți apreciază că țara merge într-o direcție greșită, doar 27,4% cred că spre una bună, iar 9,1% nu știu sau nu răspund. În contrast, regimul comunist a fost mai degrabă un lucru bun pentru România în opinia a 55,8% dintre români, doar 34,5% afirmând că a fost mai degrabă un lucru rău, în vreme ce aproape 10% nu știu. În pofida opiniei majoritar favorabile regimului comunist, 59,2% îl responsabilizează pe acesta pentru abuzuri și crime, în timp ce doar 23,7% susțin contrariul, iar 17,1% nu știu sau nu răspund. Referitor la pedepsirea de către justiție a celor vinovați pentru crime și abuzuri, 41,6% cred că acest lucru mai degrabă nu s-a întâmplat, iar 14,3% că mai degrabă da. Aceste date relevă o disociere frecvent întâlnită în societățile postcomuniste între percepția pozitivă asupra anumitor aspecte ale vieții cotidiene din perioada totalitară și recunoașterea caracterului represiv al regimului.
Se remarcă faptul că 80,9% dintre respondenți consideră că înainte de 1989 era mai puțină libertate, în vreme ce 9% cred că era mai multă libertate, iar 6,8% la fel de multă ca azi. În același timp, 71,9% susțin că accesul la funcțiile de conducere era rezervat exclusiv membrilor de partid, doar 2,6% spunând că afirmația este falsă. În ceea ce privește represiunea, 72,6% cred că este adevărat că sute de mii de români au fost omorâți sau torturați în închisorile comuniste, în timp ce 3,7% susțin că afirmația este falsă. Aceste date indică faptul că românii sunt conștienți că libertatea era sever limitată în perioada comunistă, că PCR exercita un control politic absolut, iar violența și crima au afectat un număr important de conaționali.
Pentru 66,4% dintre respondenți statul manifesta o grijă mai mare față de cetățeni în comunism, în timp ce 16,2% apreciază că aceasta era mai redusă, iar 12,9% consideră că nivelul a rămas neschimbat. Instituțiile de stat au fost considerate mai eficiente înainte de 1989 de 58,7% dintre cei intervievați, 17,5% au susținut că erau mai puțin eficiente, iar 15,1% la fel ca astăzi. Aceste percepții trădează o atitudine față de stat definită drept paternalistă de către cercetători, caracteristică regimurilor autoritare. Originea unei astfel de raportări la stat poate fi găsită în tradiția centralistă a administrației românești, consolidată și extinsă în perioada comunistă prin intruziunea sistematică a statului în sfera privată și prin exercitarea unui monopol economic total de către partidul unic.
Corupția era considerată mai puțin prezentă de 65,1% dintre cei chestionați, pentru 20,2% nivelul era asemănător cu cel de astăzi, iar pentru 8% mai ridicat. În ceea ce privește siguranță publică, 75,1% dintre respondenți cred că era mai multă în regimul comunist, 12,1% afirmă contrariul, iar 10,8% consideră că nivelul de siguranță era comparabil cu cel din prezent. Absența presei libere și a mecanismelor independente de control public a făcut ca majoritatea cazurilor de corupție să nu fie cunoscute populației. Totuși, asemenea cazuri erau adesea monitorizate de Securitate, Miliție și structurile PCR. Unele, bine alese, din rațiuni politice, au fost mediatizate, în vreme ce altele au fost discutate la vârful partidului și gestionate discret, documentele produse în acele situații fiind astăzi accesibile cercetătorilor.
Accesul la serviciile de sănătate era considerat mai facil în perioada comunistă de 48,6% dintre respondenți, în timp ce 22,7% susțin că acesta era mai dificil, iar 21% afirmă că era la fel. În privința educației de calitate, 49,9% afirmă că accesul la aceasta era mai ușor, 32,8% mai greu, iar 13,2% la fel ca astăzi. Deși sistemul sanitar a cunoscut o dezvoltare semnificativă în plan cantitativ și calitativ în anii 1950 și 1980, accesul efectiv la servicii medicale de specialitate rămânea limitat pentru mulți locuitori din mediul rural, din cauza concentrării infrastructurii spitalicești în centrele urbane, în special în orașele reședință de județ sau în cele regionale. Educația era considerată atunci un ascensor social mai rapid decât este în prezent, însă regimul comunist a impus, mai ales în primele decenii, politici de excludere a unor consistente categorii sociale. Deși amploarea acestor discriminări a fost redusă în timp, ele nu au fost niciodată eliminate complet.
În ceea ce privește nivelul de trai înainte de 1989, 48,4% dintre respondenți consideră că acesta era superior celui actual, 34,7% apreciază că era inferior, iar 13,2% afirmă că nu există diferențe semnificative. Percepțiile favorabile privind nivelul de trai în comunism pot reflecta experiențe individuale marcate de stabilitatea locului de muncă, accesul subvenționat la locuințe sau servicii sociale, și nu sunt întotdeauna determinate de factori obiectivi precum vârsta biologică și starea socio-profesională. Totodată, aceste percepții trebuie contextualizate în raport cu realitățile materiale ale comunismului târziu, caracterizat prin penurie alimentară și deficiențe grave în asigurarea utilităților de bază – curent electric, gaz, energie termică sau apă caldă – în gospodăriile populației. În postcomunism, datele statistice indică o creștere semnificativă a gradului de dotare a locuințelor cu aparatură electrocasnică și o îmbunătățire a condițiilor de trai, deși este evident că această evoluție nu a fost resimțită uniform.
Mâncarea era mai sănătoasă susțin 85,1% dintre respondenți, numai 5,7% afirmă că era mai puțin sănătoasă, iar 6,5% la fel de sănătoasă. În același timp, 94,4% spun că este adevărat că în comunism anumite alimente se cumpărau pe cartelă în cantități limitate, în vreme ce unele nu se găseau aproape deloc în magazine, doar 1% susținând că aserțiunea este falsă. Aceste afirmații contradictorii par să ignore realitatea dură a anilor ’80, odată cu introducerea „alimentației raționale”, cu restricționarea și cartelarea alimentelor de bază, cu apariția cozilor permanente din fața magazinelor și cu vulnerabilizarea unor categorii extinse de populație. Oferta alimentară era redusă, oamenii consumau adesea produse de proastă calitate, insuficiente atât cantitativ, cât și nutrițional.
În privința bogăției, 77,2% dintre respondenți cred că România era mai bogată înainte de 1989 decât în prezent, în timp ce doar 18,4% că era mai săracă. Această percepție larg răspândită contrastează puternic cu datele economice disponibile. România avea în 1989 un PIB estimat la puțin peste 40 de miliarde de dolari. După dificilii ani ‘90, când a fost achitată nota de plată pentru falimentul comunist, economia și-a revenit treptat. Astfel, PIB-ul a ajuns la 166 de miliarde de dolari în 2007, adică în momentul intrării în Uniunea Europeană, la 250 de miliarde de dolari în 2019 și la 353 de miliarde de dolari în 2024. O simplă comparație ne arată că PIB-ul României a crescut de aproape nouă ori în 35 de ani. În privința PIB-ului per capita, de la circa 2.300 de dolari în 1989 s-a ajuns la circa 8.360 de dolari în 2007, la circa 12.900 de dolari în 2019 și la puțin peste 20.000 de dolari în 2024.
În legătură cu producția economică din România, 68,5% dintre respondenți cred că se produceau mai multe bunuri în regimul comunist decât în prezent, 21,9% afirmă că mai puține, iar 6,4% la fel. Această percepție poate fi explicată atât prin nivelul redus de informare economică, cât și prin efectele reale ale procesului de dezindustrializare de după 1989, care a afectat profund multe zone ale țării, în special cele monoindustriale. Totuși, alte zone s-au reconstruit economic în ultimele decenii, iar unele industrii au cunoscut o expansiune semnificativă. În prezent, România înregistrează un volum de producție superior, iar economia sa este integrată în piața europeană și globală, spre deosebire de modelul cvasi-autarhic promovat de regimul comunist.
Întrebați în legătură cu valorile morale, 48,2% dintre români cred că se promovau mai multe în comunism, 23,7% mai puțin, iar 18,8% afirmă că erau aceleași. Termenul „valori morale” nu este clar definit, ceea ce face dificilă interpretarea exactă a acestor percepții. Se poate presupune că respondenții fac referire, cel puțin parțial, la politicile de uniformizare comportamentală promovate de regim, la accentul pus pe conformism social, la condamnarea publică a comportamentelor considerate deviante sau la controlul moral exercitat prin intermediul instituțiilor politice și represive. Nu e inutil de amintit că moralitatea oficială era frecvent dublată de duplicitate, disimulare și adaptare formală la sistemul impus de partidul-stat.
Reputația externă a țării a fost inclusă în sondaj, astfel încât aflăm că 73,2% dintre respondenți cred că România era mai respectată în plan extern, iar 18,1% mai puțin respectată. Această percepție reflectă parțial importanța simbolică acordată imaginii externe în discursul oficial comunist, unde reputația internațională era frecvent invocată ca dovadă a succesului regimului, devenind o adevărată obsesie. Realitatea din interior conta mai puțin, importantă era imaginea în ochii străinătății. Dincolo de propaganda regimului, de momentele la care s-au raportat, statul și liderii comuniști nu au fost respectați în mod real, oricum nu în vest, unde contau prosperitatea și respectarea drepturilor omului. Nici plimbarea într-o caleașcă regală, nici fotografia cu o pălărie de cowboy – momente de imagine rezervate și lui Ceaușescu în anii săi de glorie diplomatică – nu garantau cu adevărat respectabilitatea internațională pe termen lung.
Chestiunea identității a fost și ea avută în vedere în sondaj. Aflăm astfel că 71,3% au sentimentul că România și-a pierdut identitatea culturală în ultimele decenii, în vreme ce 24,6% susțin contrariul. De asemenea, 75,1% cred că filmele erau mai bune în perioada comunistă, 71,8% că muzica românească era mai bună, 58% că emisiunile de divertisment erau mai bune. Aceste percepții reflectă, parțial, gusturi personale, dar și o lipsă de înțelegere sau poate chiar o reticență în acceptarea faptului că o cultură națională, precum cea românească, nu evoluează în izolare. Ea este modelată constant prin contactul cu alte culturi, în special cu cea europeană, într-un proces firesc de interconectare și transformare.
La întrebarea dacă în România există partide care au mesaje procomunism, 57,8% au răspuns afirmativ, 26,7% au spus că nu, iar 15% au declarat că nu știau sau nu pot răspunde. Cel mai probabil, mulți dintre cei care au răspuns afirmativ au avut în vedere partidele care, în ultimul an, au obținut o susținere semnificativă, promovând teme inspirate (și) din discursul național-comunist: izolaționism, antioccidentalism și opoziție față de valorile europene.
Tema care a atras cel mai mult atenția este cea referitoare la Nicolae Ceaușescu, ultimul dictator al României: 66,2% dintre români îl consideră un lider bun, în timp ce doar 24,1% îl văd ca pe un lider rău. Această proporție, deși șocantă la prima vedere, nu este surprinzătoare dacă observăm tendința ascendentă a percepțiilor favorabile în sondajele din ultimul deceniu și jumătate. Totuși, este remarcabil cum s-a ajuns de la momentul decembrie 1989, când Ceaușescu a fost respins aproape unanim de societate, la o majoritate care îl apreciază astăzi. Este vorba despre același lider care a deținut puterea totală în statul român timp de un sfert de veac și care a fost înlăturat doar în urma unei sângeroase revolte populare.
Umăr la umăr: cunoașterea și nostalgia comunismului
Cifrele sondajului INSCOP din iulie 2025 nu ar trebui să ne surprindă. Pentru anii 1990 există unele date privind raportarea cetățenilor români la comunism, însă sondajele au devenit sistematice de la jumătatea anilor 2000. Acestea arată că numărul celor care apreciau regimul comunist a crescut relativ lent în primul deceniu postcomunist, dar a atins cote tot mai ridicate la sfârșitul anilor 2000 și, în special, în ultimul deceniu. În ansamblu, după 1989, mai mult de jumătate dintre români au văzut comunismul ca o idee bună sau ca un regim bun.
Cauzele acestei situații sunt multiple și sunt adesea amintite în dezbaterile publice și în studiile de specialitate. Este important să facem distincția între realitate și percepție, între subiectivitate și obiectivitate. Pe de o parte există subiectivitatea indivizilor, bazată pe experiențele personale sau ale celor apropiați, precum și pe amintirile tinereții, în cazul persoanelor mai în vârstă. Pe de altă există factori obiectivi, precum despărțirea lentă și neclară de comunism, relativizarea pe scară largă a ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului totalitar, incoerența politicilor memoriale ale statului român și tolerarea derapajelor discursive ale unor politicieni, intelectuali și jurnaliști sau chiar campaniile publice ale unor formațiuni politice ori structuri mass-media.
În primul deceniu și jumătate după 1989, comunismul românesc a fost studiat în universități și în institute ale Academiei Române, precum și în câteva entități private, fundații sau institute de un număr restrâns de profesori, cercetători și activiști ai memoriei dedicați, dar cu resurse extrem de limitate. Accesul la arhivele comunismului a fost dificil și limitat din motive ideologice, politice și administrative. Statul român a fost, în multe privințe, mai degrabă un obstacol decât un partener în procesul asumării trecutului totalitar, cu tot ce implica aceasta.
Abia în 2006, în mandatul lui Traian Băsescu, a fost înființată Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care a realizat un Raport final, pe baza căruia regimul comunist a fost declarat, în fața Parlamentului „ilegitim și criminal”. Ulterior a avut loc o largă deschidere a arhivelor, a fost realizat un manual opțional de istorie a comunismului pentru liceu, această disciplină devenind obligatorie din anul școlar 2025/2026, mai multe manuale fiind realizate de echipe de cercetători și profesori de liceu. De asemenea, în câteva universități au fost înființate programe masterale de istorie a comunismului.
Însă, în paralel, a crescut și un curent propagandistic intern care a stimulat nostalgia față de comunism. De exemplu, la diverse televiziuni se difuzează repetat filme artistice din perioada comunistă – nu doar cele semnate de Sergiu Nicolaescu, deși acestea sunt cele mai cunoscute –, care conțin mesaje impregnate de propaganda epocii. Totodată, pe rețelele sociale se răspândesc fotografii cu legende ce falsifică realitatea istorică. Negarea caracterului represiv al regimului comunist este tot mai frecventă în mijloacele de comunicare, alături de idealizarea perioadei totalitare. Acest fenomen este alimentat și de folosirea nostalgiei în scopuri comerciale, prin promovarea unor produse care, prin denumire, evocă perioada comunistă, de la ciocolată, înghețată și salam până la detergenți și creme. Aprecierea lui Nicolae Ceaușescu, ultimul șef al statului comunist, de către majoritatea populației, reflectă un sistem de valori contradictoriu, în care faptele istorice sunt adesea ignorate. Totuși, nu trebuie neglijat faptul că această poziționare poate fi și o formă de protest față de clasa politică postcomunistă, ale cărei atitudini, greșeli și eșecuri sunt adesea evidente.
În ultimii ani a devenit clară o ofensivă mediatică orchestrată din exterior în toate țările din Europa central-estică. Această propagandă. cu origini în Federația Rusă, vizează națiunile care nu se aliniază politicii Kremlinului. Nostalgia după trecutul comunist face parte dintr-o strategie coerentă de influențare. Astfel, fotografii din fosta Uniune Sovietică, care înfățișează muncitori agricoli sau industriali, aparent fericiți, au circulat pe scară largă, cu legende în diferite limbi – în rusă, poloneză, germană, română etc. – în toate țările foste comuniste, ca și cum ar reflecta realitățile locale.
Nostalgia în sine nu este ceva rău, dimpotrivă, este un sentiment legitim, legat de propriile amintiri și de subiectivitatea individuală. Însă situația se schimbă atunci când nostalgia este transformată într-un curent de gândire-acțiune și este folosită în scopuri politice sau geopolitice, așa cum se întâmplă în cazul nostalgiei comunismului.
Pentru a contracara acest pericol este nevoie nu de acțiuni haiducești, fie ele propuneri ale unor specialiști, eventual ale unor anemice instituții publice, ci de un proiect coerent, asumat deopotrivă de stat și de societate. Aceasta presupune, în primul rând, investiții în educație: alocarea de resurse pentru școală, cercetare și diseminarea cunoștințelor de calitate, în vederea dezvoltării spiritului critic în special la generațiile tinere, unde se află viitorii cetățeni cu drepturi depline. Totodată, este importantă adoptarea unei legislații preventive cu referire la utilizarea în scop propagandistic a simbolurilor comuniste, precum și a cultului liderilor comuniști și al celor responsabili de crime. Este nevoie de responsabilitate din partea clasei politice, a oamenilor din instituțiile publice, dar și a cetățenilor care formează împreună corpul politic.
O societate democratică atentă la propriul viitor nu poate asista pasivă la subminarea fundamentelor care îi garantează libertățile și drepturile. Avem nevoie de un viitor deschis, care să depășească deopotrivă disprețul față de prezent și nostalgia față de trecutul comunist.
