Premierul chinez Li Qiang a declarat miercuri, la „Davosul de vară” de la Dalian, că lumea riscă să piardă controlul asupra tehnologiei AI care avansează cu o viteză fără precedent, iar dacă guvernanța nu ține pasul, consecințele pot fi grave. Trecând peste ironia evidentă a faptului că numărul doi al unui regim clădit pe control ne avertizează despre pierderea controlului, e clar că lista temerilor pe care le-a invocat nu e propagandă: perturbarea piețelor muncii, utilizarea în conflicte, breșele în apărarea cibernetică, posibilitatea unor noi arme biologice, etc. Și directorul WEF Mirek Dusek, care vede în AI o promisiune reală pentru educație și sănătate, a spus că adevărata întrebare e dacă tehnologia ajunge cu adevărat în economia reală, și că există riscul unei reacții sociale de respingere.

După cum scrie și Dan Wang în Breakneck, China se guvernează ca un stat-inginer: problema politică fundamentală e stabilitatea sistemului, iar „abaterile etice” de care vorbește Li Qiang sunt, în acest registru, abateri de la plan. Nu e neapărat cinism, ci o cultură politică ce ia în serios riscul sistemic, acolo unde cultura occidentală, „juristă” prin reflex, optimizează drepturile și rămâne lentă în coordonare. Inteligența artificială e seducătoare tocmai fiindcă promite controlul perfect și terifiantă din fix același motiv.

Anxietățile legate de pierderea controlului sunt de natură religioasă, legate de o cosmologie a pericolului și o promisiune de ordine. Cum am argumentat în altă parte, religiile sunt tehnologii de reducere a entropiei (sau a imprevizibilului, un mod prin care un grup transformă un viitor ilizibil într-unul narabil, măcar la nivel discursiv). Guvernanța AI e o astfel de tehnologie, iar nevoia de ea e universală. Când Li Qiang descrie economia chineză drept „refugiu sigur” și spune că țara sa „a adus o doză prețioasă de certitudine într-o lume din ce în ce mai incertă”, cu creșterea redusă de Banca Mondială la cel mai scăzut nivel de la pandemie, cu penurii de energie, lanțuri de aprovizionare rupte și un război americano-israelian cu Iranul care blochează transporturile din Golf, el răspunde unei nevoi reale de reducere a entropiei într-o lume mai puțin predictibilă ca oricând.

Europa împărtășește, de fapt, aceste temeri. Ursula von der Leyen a numit toamna trecută „momentul de independență” al Europei, clipa în care continentul trebuie să preia controlul tehnologiilor pe care i se sprijină economia. Pachetul de Suveranitate Tehnologică din 3 iunie 2026, cu o țintă de 422 de miliarde de euro, e justificat public prin teama de a depinde de alții. Teama că cineva să nu aibă un „comutator de oprire” a fost confirmată în iunie, când Washingtonul a ordonat companiei Anthropic să taie accesul străin la două modele avansate. Tot la începutul lui iunie 2026, chiar Anthropic propusese ca marile companii de IA să coordoneze o pauză în dezvoltare, avertizând că tehnologia avansează atât de repede încât oamenii riscă să „piardă controlul” (exact formula folosită de Li Qiang).

Pe de altă parte, cadrul chinezesc de guvernanță a securității IA, versiunea 2.0 din septembrie 2025, înscrie suveranitatea națională și „neamestecul în sistemul politic al unei țări” printre principiile inteligenței artificiale demne de încredere (o filozofie în care un AI sigur e unul care nu transportă norme și concepte peste graniță).

Avertismentul de la Dalian se așază într-un cor care, în 2026, a devenit asurzitor. Secretarul general al ONU, António Guterres, avertiza la summitul de la New Delhi că inovația în IA se mișcă cu viteza luminii, depășind capacitatea noastră colectivă nu doar de a o guverna, ci și de a o înțelege. La summitul G7 de la Évian, în 17 iunie, Emmanuel Macron a cerut democrațiilor să coopereze la reglementare și a avertizat sec că nimeni nu va cumpăra o inteligență artificială de care se teme că poate fi oprită de la distanță. Chiar și cei care o produc cer frâie: Sam Altman pledează pentru un forum global de testare cu standarde comune de siguranță, iar vocile din domeniu care propun o pauză coordonată în dezvoltare sunt din ce în ce mai numeroase. Consiliul Europei deschisese deja spre semnare prima convenție internațională obligatorie pe AI și drepturile omului (semnată până acum de vreo douăzeci de state, plus Uniunea Europeană). La masa ONU unde s-a lansat un Dialog Global pentru guvernanța AI „în care fiecare țară să aibă un loc”, cel care a respins ferm „controlul centralizat și guvernanța globală” n-a fost Beijingul, ci Washingtonul, din rațiuni meschine precum toată strategia americană sub Trump.

Graham Allison avertiza tot la Dalian că un război între cele două mari puteri rămâne pe masă, pentru că capcana lui Tucidide (un concept atât de la modă încât a ajuns rumegat fără discernământ în zone ale politicului și societății care cu siguranță nu știu cine e Tucidide și cui a întins el capcana), deși la summitul recent de la Beijing, Xi i-a propus lui Trump depășirea acesteia și un nou model de relație între marile puteri. Guvernanța inteligenței artificiale poate fi noua arenă a capcanei respective sau una dintre puținele punți peste ea.

Poate generațiile următoare vor privi cu îngăduință naivitatea de care dăm dovadă astăzi, când ne îndreptăm cu viteză maximă legați la ochi spre necunoscut. Ne străduim să ajungem cât mai repede la Sfântul Graal al unei inteligențe superioare, în speranța că aceasta ne va trata mai bine decât am tratat noi inteligențele inferioare de când am apărut ca specie. Raționalizăm iraționalul fie prin gândire statică (argumentul ingineresc — AI nu este capabil de x sau y în acest moment), fie printr-o gândire geopolitică desuetă (suntem în competiție, dacă nu facem noi, fac alții și ne domină). În zona tech bros unii cred chiar că ne-am atins limita ca specie, și că ar fi bine să fim înlocuiți de o inteligență superioară. Dacă privim ce se întâmplă în aceste zile în România, am fi tentați să fim de acord, mai ales că persoana propusă de Vestea la ministerul educației folosește ChatGPT chiar în timpul audierilor (până la a desemna un AI la conducerea unui minister mai este doar un pas). Însă acum e rândul meu să fiu irațional și să cred că ne vom trezi mai devreme sau mai târziu, așa cum am făcut-o întotdeauna. De asta (mai) suntem aici.

Identitatea europeană este bazată pe creștinism, însă pentru a face față provocărilor de astăzi, Europa trebuie să privească spre Iluminism.

Franck Fukuyama a susținut recent Prelegerea Memorială Erhard Busek în cadrul reuniunii Europe’s Futures, desfășurată pe insula Cres din Croația. Reproducem  integral acest discurs.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre problema identității europene, care este legată de chestiunea viitoarei relații dintre Europa și Statele Unite.

Secretarul de Stat al SUA, Marco Rubio, a fost aplaudat la scenă deschisă la finalul discursului său de la Conferința de Securitate de la München din februarie, în mare parte pentru afirmația sa că Statele Unite și Europa fac toate parte dintr-o singură „Civilizație Occidentală”.

Ascultătorii săi au fost, fără îndoială, recunoscători că s-a distanțat de ostilitatea agresivă față de Europa manifestată de vicepreședintele Vance în anul precedent și că părea să ancoreze relația transatlantică în valori, așa cum o făcuseră nenumărați lideri americani în anii de dinaintea ascensiunii lui Donald Trump. Rubio a afirmat că „Suntem legați unii de alții prin cele mai profunde legături pe care națiunile le-ar putea împărtăși, construite de secole de istorie comună, credință creștină, cultură, moștenire, limbă, ascendență și de sacrificiile pe care strămoșii noștri le-au făcut împreună pentru civilizația comună pe care am moștenit-o”.

Ascunsă în acel discurs, totuși, se afla o distincție subtilă care indică marea diviziune de astăzi dintre populiști și liberali, atât în Statele Unite, cât și în Europa. Pentru un grup important de conservatori americani, „Civilizația Occidentală” denotă o civilizație specific creștină și o cultură bazată pe credința creștină activă. Rubio face aluzie la acest lucru vorbind în remarcile sale nu despre „moștenirea creștină”, ci despre „credința creștină”. Lista sa de aspecte împărtășite ale civilizației comune include cuvintele „moștenire” și „ascendență”, care evocă utilizarea de către Vance a termenului „americani originari” pentru a sugera, s-ar părea, că a noastră cultură se bazează pe o etnie comună, precum și pe o religie împărtășită.

Așa cum am mai scris, nu încape îndoială că Civilizația Occidentală își are rădăcinile în „moștenirea creștină”. Una dintre cele mai profunde valori creștine este credința în egalitatea universală a tuturor ființelor umane în fața lui Dumnezeu. Conservatorii naționaliști ironizează credința liberală în egalitatea umană universală, iar Rubio însuși argumentează că nimeni nu luptă pentru o abstracție, ci pentru un mod de viață particular.

Există însă o idee abstractă importantă care se află în centrul creștinismului și al culturii occidentale. Ea a fost exprimată de Apostolul Pavel în Galateni 3:28: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus”. Această credință în egalitatea umană universală formează baza viziunii moderne asupra drepturilor omului, așa cum este ea încorporată în multe documente constituționale din întreaga Europă.

Dar moștenirea creștină nu înseamnă că identitatea occidentală se bazează pe o credință creștină activă și pe moștenirea acesteia. Într-adevăr, Civilizația Occidentală s-a detașat de credințele religioase specifice începând cu secolul al XVII-lea. Motivul a fost unul istoric: în urma Reformei Protestante, europenii și-au petrecut următorii 150 de ani ucigându-se unii pe alții din cauza diferitelor interpretări ale doctrinei creștine, inclusiv a unor idei precum transubstanțierea sau botezul copiilor.

Ca rezultat al acestui dezacord privind scopurile finale, fondatorii iluminiști ai liberalismului modern au convenit să împingă religia în sfera credinței private și să concentreze politica asupra vieții însăși, mai degrabă decât asupra vieții bune, așa cum era ea definită de o anumită doctrină religioasă. În plus, primii cercetători ai științelor naturii au fost angajați într-o luptă prelungită cu Biserica Catolică. Doar prin separarea investigației empirice de dogma religioasă au apărut științele naturii moderne și lumea economică pe care acestea au făcut-o posibilă.

Așadar, există de fapt o înțelegere foarte diferită a Civilizației Occidentale față de cea pe care a avansat-o Marco Rubio — una care este construită în jurul liberalismului însuși și care cuprinde valorile Iluminismului, cum ar fi deschiderea, toleranța și scepticismul față de ideile primite de-a gata, și care își are rădăcinile într-un stat de drept ce limitează puterea guvernelor asupra cetățenilor.

Mi se pare că europenii de astăzi nu au altă alternativă decât să își bazeze identitatea comună pe această a doua înțelegere a Civilizației Occidentale.

Înțelegerea mai veche a unui Occident deschis creștin a fost treptat reconciliată cu democrația liberală modernă, în etape. Enciclica Rerum Novarum din 1891 a Papei Leon al XIII-lea a acceptat legitimitatea economiei de piață și a căutat să traseze o a treia cale între liberalismul de piață și socialism.

Mai târziu, flirturile istorice ale Bisericii cu guvernele autoritare au fost respinse de Conciliul Vatican II în anii 1960. Expresia politică a acestei reconcilieri a fost apariția și consolidarea partidelor creștin-democrate în întreaga Europă, care au jucat un rol central în acceptarea valorilor democratice în anii de după 1945.

Enciclica Centesimus Annus a Papei Ioan Paul al II-lea, publicată în 1991 cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la Rerum Novarum, a căutat să reconcilieze, cu anumite nuanțe, doctrina catolică atât cu democrația liberală, cât și cu capitalismul modern.

Prin urmare, mi se pare că identitatea europeană contemporană își poate recunoaște rădăcinile creștine, dar se poate baza pe idealurile iluministe ale drepturilor universale ale omului și ale democrației moderne. Acesta este lucrul pe care îl au în comun toate statele membre actuale ale Uniunii Europene. Acesta este și lucrul pe care Europa îl are în comun cu Statele Unite: nu Statele Unite ale lui Vance sau ale lumii MAGA, ci Statele Unite construite pe fundamentul liberalismului lui Locke.

Anul acesta, Statele Unite sărbătoresc a 250-a aniversare a Declarației de Independență a lui Thomas Jefferson, un document care afirmă clar în al doilea paragraf că „Toți oamenii sunt creați egali” și susține principiul conform căruia guvernul își primește legitimitatea din „consimțământul celor guvernați”. Acestea sunt tipurile de idei abstracte care constituie identitatea națională americană apărută după mișcarea pentru drepturile civile din anii 1960 și sunt valori pe care europenii și americanii le împărtășesc.

Problema, desigur, este că acum există două Americi: una care se întoarce la înțelegerea fățiș religioasă și nativistă a identității naționale americane, iar cealaltă care îmbrățișează versiunea Iluministă.

A doua versiune a fost acum pusă sub semnul întrebării, în special în timpul celei de-a doua administrații Trump. Ceea ce am putea numi America pre-modernă a fost autoritară în politica internă și unilateralistă și arbitrară în politica sa externă. În timpul celei de-a doua sa administrații, Donald Trump a încercat să guverneze prin ordine executive, mai degrabă decât să treacă prin procesele constituționale ale țării. A urmat politici care sunt în mod manifest contrare legii și chiar literei Constituției SUA. În mod similar, s-a declarat neconstrâns de nicio autoritate externă, incluzând aici atât angajamentele din tratatele economice, cât și pe cele militare, ca să nu mai vorbim de organisme precum Națiunile Unite. Disprețul său față de lege este evident în corupția flagrantă în care el, alături de familia, prietenii și asociații săi, s-au implicat de la revenirea la putere.

Această atitudine sfidătoare la adresa legii are consecințe internaționale directe. După capturarea lui Nicolas Maduro din Venezuela, în luna ianuarie, președintele Trump a explicat că acțiunile sale internaționale erau limitate doar de „propria mea moralitate”.

S-a simțit astfel îndreptățit să emită pretenții asupra Groenlandei, teritoriul suveran al unui aliat NATO vechi și loial. Statele Unite sunt astăzi implicate într-un război cu Iranul care nu a fost sancționat de Congresul SUA, cu atât mai puțin aprobat de organisme internaționale precum Consiliul de Securitate al ONU sau NATO. Într-adevăr, Trump a atacat aliații NATO pentru că nu au ajutat la salvarea Statelor Unite de politicile pe care el însuși le-a asumat în mod unilateral.

Din perspectivă europeană, întrebarea centrală este dacă aliații NATO ar mai putea avea vreodată încredere în Statele Unite în viitor, dacă, de exemplu, Trump ar fi înlocuit de un alt președinte care ar reangaja Statele Unite în vechile sale obligații de alianță.

Răspunsul, mă tem, este nu.

Partidul Republican și alegătorii republicani, care au fost odată pilonul de susținere pentru partenerii de alianță, au fost schimbați dincolo de recunoaștere. Înainte de 2016, era un partid dedicat liberului schimb, guvernării limitate, deschiderii către imigrație, apărării puternice a aliaților și unei ordini mondiale democratice.

De la ascensiunea lui Donald Trump, s-a coalizat în jurul unei agende „America First” care dorește să închidă Statele Unite față de lumea exterioară. Trump a favorizat în mod deschis dictaturi precum Rusia lui Putin, Coreea de Nord a lui Kim Jong Un sau China lui Xi Jinping în detrimentul țărilor democratice din Europa și Asia.

El a erodat vizibil încrederea în interiorul Statelor Unite, atacându-și oponenții interni, numindu-i inamici și trădători, și a degradat calitatea discursului prin atacuri personale virulente la adresa celor percepuți drept dușmani. Nu există nicio garanție că un viitor președinte mai prietenos cu Europa nu va fi înlocuit de unul la fel de naționalist în alți câțiva ani.

Aceste probleme vor fi exacerbate de noile evoluții tehnologice, în special de creșterea inteligenței artificiale. Este, desigur, imposibil de prezis viteza și amploarea viitoarelor capabilități ale IA.

Mulți specialiști din industrie cred că vom atinge IAG – inteligența artificială generală – în câțiva ani, în timp ce alții sunt mai sceptici. Indiferent când se va întâmpla acest lucru, anumite tendințe pe termen lung sunt deja evidente. Ele au fost subliniate în recenta enciclică, Magnifica Humanitas, emisă de Papa Leon al XIV-lea, care a fost poziționată în mod deliberat ca succesoare a Rerum Novarum a lui Leon al XIII-lea.

Enciclica atrage atenția asupra a două pericole distincte. Primul este că IA va spori inegalitățile în întreaga lume, atât în cadrul societăților individuale, cât și între societăți diferite. IA, în modul în care se dezvoltă în prezent, recompensează operațiunile la scară largă.

În acest moment, doar Statele Unite și China au capacitatea de a construi centre de date suficient de mari și în număr suficient pentru a alimenta cele mai noi modele de frontieră. Există speculații substanțiale că această disparitate doar va crește în timp, pe măsură ce modelele de frontieră vor fi capabile să se modifice singure și să „crească” noi capabilități într-o buclă de feedback pozitiv. În această cursă, Europa a rămas semnificativ în urmă. Europa nu găzduiește nicio mare companie de tehnologie care să fie competitivă cu liderii americani și chinezi și nu pare să existe nicio cale de urmat pentru a crea vreuna.

A doua provocare ține de guvernanță. Spre deosebire de revoluțiile tehnologice anterioare, IA nu este dezvoltată în laboratoarele guvernamentale, ci în întregime în sectorul privat. Este dezvoltată de ceea ce enciclica numește o „tehnocrație”, ale cărei valori definitorii sunt profitul și puterea, și nu vreo concepție despre binele comun. Această tehnocrație are puteri extraordinare atât de a remodela economiile interne, cât și de a interveni direct în afacerile internaționale.

Să luăm ca exemplu Starlink, un sistem global de sateliți care, spre deosebire de GPS/GNSS, a fost dezvoltat nu de un guvern, ci de o persoană privată, Elon Musk.

Acel control i-a permis lui Musk să devină un actor independent de politică externă. În primele etape ale invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, el a ajutat Kievul oferind forțelor ucrainene conexiune la internet, dar apoi a retras-o când acestea au început să amenințe poziția Rusiei în Crimeea. Procedând astfel, el nu colabora cu niciun guvern din America sau Europa, ci pur și simplu își conducea propria sa politică externă privată.

În viitor, ne vom confrunta cu provocări similare din partea IA. După cum notează enciclica Papei, este imposibil ca IA să nu încorporeze anumite valori sociale. Aceste valori sunt netransparente și este posibil nici măcar să nu poată fi cunoscute de către companiile și inginerii care creează sistemele de IA.

În lumina acestor provocări, nu este suficient să spunem că guvernele trebuie să reglementeze IA. Statele Unite, care găzduiesc cele mai importante sisteme de frontieră, au arătat puțin interes pentru reglementarea IA. Competiția geopolitică dintre Statele Unite și China va descuraja reglementarea, ceea ce inevitabil va încetini ritmul de dezvoltare a IA.

Dar nu îmi este clar că guvernele, fie ele din China, Europa sau America de Nord, vor avea măcar capacitatea de a controla IA dacă își vor dori acest lucru. Guvernele noastre nu au capacitatea tehnică de a ține pasul cu tehnologia care evoluează rapid și care, în cele din urmă, ar putea să nu mai poată fi controlată de nimeni. Naționalizarea IA nu va fi nici ea o soluție sigură, deoarece va pune o putere incredibilă în mâinile statului. Chiar dacă acel stat este controlat democratic, nu este clar că vom putea evita abuzurile care pot apărea dintr-o astfel de putere.

Vreau, totuși, să închei într-o notă mai optimistă. În ciuda daunelor aduse instituțiilor care au avut loc în ultimul deceniu, cred că sistemul de control și echilibru încorporat în democrațiile moderne va continua să funcționeze.

Cele mai importante dintre aceste controale sunt alegerile.

Recentele alegeri din Ungaria au arătat că alegătorii pot face alegeri clare și pot respinge lideri autoritari precum Viktor Orbán.

Nu cred că temerile pe care mulți oameni le aveau anul trecut, referitoare la un val populist în creștere care va mătura Europa, se vor adeveri. Există dovezi puternice că Donald Trump va fi respins la alegerile parțiale din noiembrie și că democrații ar putea recâștiga nu doar Camera Reprezentanților, ci și Senatul.

Donald Trump nu s-a dovedit a fi liantul unificator care ține împreună extrema dreaptă europeană. Niciun partid nu va dori să se lege strâns de un bărbat în vârstă de 80 de ani, care se deteriorează mental și care pare să piardă controlul asupra evenimentelor, atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

În ceea ce privește IA, în Statele Unite se dezvoltă o reacție politică puternică împotriva dezvoltării tehnologice necontrolate. Ambele partide politice au aripi care sunt foarte sceptice cu privire la beneficiile promise ale implementării IA, o mișcare ce probabil va crește în timp. Astfel, nici declinul democratic, nici dominanța tehnocratică nu sunt inevitabile.

Societățile pot exercita control asupra propriului lor viitor; trebuie doar să recunoască amenințările cu care se confruntă și să depună efortul susținut de a se mobiliza împotriva lor.

Nota redacției – Articolul profesorului Francis Fukuyama a fost publicat pe site-ul Persuasion și este tradus cu acordul editorului.