Dacă dățile trecute vedeam la Forumul Economic Mondial optimism tehnocratic și ore întregi în care lumea se bătea singură pe umeri, anul ăsta s-a cam spart vitrina la Davos.
Atmosfera a fost dominată de un pragmatism rece, aproape tăios, unde discursurile susținute de Mark Carney și Emmanuel Macron nu au fost simple prelegeri despre cât de frumoasă va fi lumea de mâine, nici despre cum ne batem cu monștri – fără să facem mai nimic, de fapt; ci manifeste pentru o nouă eră a suveranității, într-o lume în care regulile au fost înlocuite de interese și unde integrarea a devenit, paradoxal, o armă.
Mark Carney, din poziția de Prim-ministru al Canadei, a livrat un diagnostic care a spulberat orice urmă de complezență diplomatică. El a vorbit despre o „ruptură, nu o tranziție”, marcând finalul unei ordini internaționale bazate pe reguli care, în opinia sa, a devenit o „ficțiune utilă” ce nu mai poate fi susținută. Carney a apelat la o referință culturală și politică profundă, citându-l pe Vaclav Havel și eseul său, „Puterea celor fără de putere”. El a comparat liderii care încă invocă vechea ordine mondială cu băcanul lui Havel care pune în fereastră lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, nu pentru că ar crede în ea, ci pentru a evita necazurile și pentru a se conforma.
Deși e cunoscut ca un „no-bullshit politician”, Carney a fost surprinzător de categoric: „Este timpul ca firmele și țările să dea jos afișele din fereastră”. El a avertizat că „a trăi în minciună”, adică a pretinde că integrarea globală este un beneficiu reciproc în timp ce marile puteri o folosesc ca instrument de subordonare, este calea sigură spre irelevanță. Analiza sa economică a fost la fel de tăioasă, subliniind că „integrarea a devenit sursa subordonării voastre” atunci când infrastructura financiară, tarifele și lanțurile de aprovizionare sunt utilizate drept mijloace de coerciție. Mesajul său către puterile medii și către Europa a fost un ultimatum existențial: „Dacă nu ești la masă, ești în meniu”. În viziunea sa, suveranitatea nu se mai manifestă prin discursuri, ci se câștigă prin reziliență reală, prin controlul asupra mineralelor critice, energiei și tehnologiei AI, reducând vulnerabilitatea la represaliile puterilor hegemone.
De cealaltă parte, Emmanuel Macron a transformat pragmatismul economic al lui Carney într-o doctrină politică a rezistenței europene. Macron a refuzat categoric vasalizarea și politica de bloc, argumentând că Europa trebuie să înceteze să mai fie naivă într-o lume unde toți ceilalți jucători își protejează piețele cu o agresivitate debordantă. El a subliniat dezechilibrele majore ale economiei globale: supraconsumul american, subconsumul chinez și subinvestiția europeană, cerând un răspuns bazat pe protecție, simplificare și investiție.
Cea mai tăioasă bucată a discursului său a fost cel în care a definit identitatea europeană în opoziție cu noua stare de fapt globală: „Preferăm respectul în locul bătăușilor, știința în locul conspirațiilor și statul de drept în locul brutalității”. Macron a fost extrem de specific în privința amenințărilor tarifare de 200%, numindu-le fundamental inacceptabile, mai ales atunci când sunt folosite ca pârghie împotriva suveranității teritoriale. Pentru Macron, momentul Europei înseamnă implementarea unei preferințe europene și utilizarea fără ezitare a mecanismului anticoerciție. El a pledat pentru o Europă care nu mai stă cu mâna întinsă după securitate, ci își construiește o suveranitate tehnologică și energetică, folosindu-și economiile masive pentru a finanța inovația internă, nu pentru a subvenționa creșterea altora prin investiții în obligațiuni externe.
Acum, să ne uităm la noi în ogradă. Davos-ul de anul ăsta ar trebui să ofere României cheia de boltă pentru supraviețuirea într-un secol XXI marcat de egoismul marilor puteri. Dacă nostalgia nu este o strategie, atunci nici reflexul nostru de a căuta mereu protecție la Washington în detrimentul consolidării europene nu mai poate fi fundamentul politicii noastre externe. Istoria ne-a învățat că marile puteri, atunci când interesele lor se schimbă, pot negocia destinele țărilor mici peste capul acestora. Singura metodă de a preveni transformarea României în meniu este reierarhizarea importanței alianțelor noastre într-o ordine logică, organică și protectivă.
În primul rând, Uniunea Europeană este singura structură în care România nu este un obiect al geopoliticii, ci un subiect cu drept de vot. Este masa despre care vorbea Carney. UE ne oferă cadrul legal, piața unică și standardele care ne protejează cetățenii de brutalitatea tranzacțională. O Românie puternică trebuie să fie o Românie integrată în nucleul dur al UE, susținând suveranitatea europeană ca pe propria sa suveranitate. Dacă UE se fragmentează, nicio garanție militară nu ne va salva de la marginalizarea economică și socială.
Apoi, NATO rămâne esențial, dar, așa cum a sugerat Macron, el trebuie să respire prin plămânii Europei. România trebuie să fie avangarda creării unui pilon european de apărare solid. Securitatea noastră nu mai poate depinde exclusiv de imprevizibilitatea politicii interne americane. Un NATO în care Europa este un jucător capabil să se apere singur este singura variantă de securitate sustenabilă pe termen lung.
Și abia pe urmă, relația cu Statele Unite trebuie menținută la un nivel de excelență, dar tratată ca un parteneriat între parteneri maturi. Bucureștiul trebuie să înțeleagă că influența sa la Washington crește proporțional cu greutatea sa în cadrul Uniunii Europene. Nu trebuie să alegem între Washington și Bruxelles, ci trebuie să vorbim cu Washingtonul de pe poziția unei Europe unite și puternice.
Anul în care la Davos nu s-a mai zâmbit steril este anul în care România trebuie să aleagă maturitatea strategică. Mesajul combinat al lui Carney și Macron este un apel la demnitate: puterea începe cu onestitatea de a numi realitatea. Iar realitatea este că viitorul României se joacă pe cartea Europei ca putere în adevăratul sens al cuvântului. Orice altceva ne va lăsa vulnerabili în fața brutalității lumii multipolare care există deja dar refuzăm să o acceptăm.
Sursa foto: RBC
