Istoria nu intră niciodată pe ușa principală a vieților noastre. Aceasta nu vine însoțită de declarații solemne, nu este anunțată prin comunicate oficiale și nici nu se prezintă sub forma unui eveniment care schimbă, peste noapte, cursul lumii.
Uneori, istoria își face intrarea în mod subtil. Atunci când poate ne așteptăm mai puțin. Atunci când stăm liniștiți la umbra adăpostului nostru intim.
O dronă de război a lovit un imobil de locuințe din Galați. Din punct de vedere militar, incidentul este aproape lipsit de relevanță, oricât de cinic ar putea suna această afirmație.
Incidentul în cauză nu a schimbat cursul războiului din Ucraina, nu a modificat echilibrul strategic din regiunea Mării Negre și cu atât mai puțin, nu a adus NATO și Federația Rusă mai aproape de o confruntare directă.
Și cu toate acestea, impactul acestui incident, depășește cu mult pagubele materiale produse.
Pentru că, în realitate, ceea ce s-a prăbușit la Galați nu a fost doar o dronă. Acolo s-a prăbușit și o iluzie.
Timp de câțiva ani, războiul din Ucraina a fost prezent în viețile noastre fără a fi cu adevărat prezent. L-am urmărit la televizor. L-am comentat pe rețelele sociale. L-am analizat în studiouri și l-am măsurat în kilometri. Am văzut orașe distruse, refugiați, atacuri cu drone și bombardamente asupra infrastructurii civile.
Dar toate acestea se întâmplau undeva dincolo de o frontieră. Într-un spațiu delimitat mai ales psihologic. Un spațiu care părea departe de noi și de realitățile noastre cotidiene. Aparent. Însă, cu toate acestea, războiul exista. Doar că era războiul altora. Nu (și) războiul nostru.
Și astfel, aceasta este, poate, cea mai mare performanță psihologică a distanței. Nu neagă existența pericolului. Îl transformă într-o abstracțiune. Îl mută într-o categorie mentală separată de viața noastră de zi cu zi. Atâta timp cât exploziile au loc în altă parte, ele rămân imagini. Atâta timp cât sirenele sună în alte orașe, ele rămân știri.
La Galați, pentru câteva secunde, această distanță a dispărut. Brusc, războiul nu a mai fost o hartă.
Nu a mai fost o analiză geopolitică. Nu a mai fost o dezbatere televizată.
A devenit un bloc de locuințe. A devenit un acoperiș. A devenit un apartament. A devenit o experiență pe care cetățeanul obișnuit o poate înțelege instinctiv, fără explicații suplimentare.
Din acest motiv, semnificația incidentului este înainte de toate, una psihologică.
Societățile moderne funcționează pe baza unor certitudini pe care rareori le conștientizează. Printre acestea se află și convingerea că războiul este departe. Că războiul aparține trecutului sau cel puțin, altor regiuni. Că războiul poate fi urmărit, analizat și comentat fără a pătrunde în spațiul nostru cotidian.
În noaptea în care o dronă a căzut peste un bloc din Galați, această certitudine a fost puternic zdruncinată.
Pentru societățile europene, pacea a devenit atât de familiară încât a început să pară naturală, ceva evident, ceva firesc. Libertatea de a călători, de a investi, de a studia, de a critica un guvern sau un altul, ori de a construi afaceri peste frontiere a fost percepută, treptat, ca o stare normală a lumii.
În realitate însă, toate acestea au fost posibile nu pentru că istoria s-ar fi încheiat, ci pentru că, vreme de multe decenii la rând, securitatea europeană a fost suficient de solidă încât să permită dezvoltarea unei societăți deschise.
Așadar liberalismul european nu s-a născut în absența puterii. S-a născut în spațiul de siguranță creat de către aceasta. Iar una dintre erorile epocii noastre a fost convingerea că libertatea și securitatea se exclud reciproc.
În realitate, prima nu poate exista fără cea de-a doua. Cetățeanul își poate exercita drepturile, își poate construi viitorul și își poate contesta conducătorii numai într-un spațiu suficient de sigur pentru ca toate acestea să fie posibile.
Paradoxal, tocmai acest incident ne obligă să înțelegem două adevăruri care par să se contrazică.
Primul adevăr constă în aceea că România este, probabil, mai sigură decât în orice alt moment al istoriei sale moderne. Niciodată nu a beneficiat de garanții de securitate comparabile cu cele pe care le oferă astăzi apartenența la NATO. Niciodată nu a fost integrată într-o arhitectură defensivă atât de puternică.
Iar un al doilea adevăr este acela că România se află mai aproape de un război major decât în orice moment, cel puțin de după 1989. Cele două afirmații nu se exclud, ci ele coexistă.
NATO poate oferi garanții. Poate descuraja agresiunea directă. Poate transforma un atac împotriva României într-o problemă a întregii alianțe. Avem în acest sens, celebru deja, articolul 5 din Tratat.
Însă, cu toate acestea, nicio alianță militară nu poate modifica geografia.
Nimeni nu poate muta România mai departe de Marea Neagră. Nimeni nu poate muta granița românească mai departe de Ucraina. Nimeni nu poate elimina complet consecințele faptului că, la câteva zeci de kilometri de teritoriul național se desfășoară cel mai mare conflict european de după Al Doilea Război Mondial.
Poate că aceasta este lecția cea mai importantă a incidentului de la Galați. Nu aceea că România ar fi vulnerabilă. Și nicidecum aceea că România ar fi abandonată. Cât aceea că securitatea și proximitatea sunt două lucruri diferite.
Ca și cetățeni putem fi protejați și, în același timp, foarte aproape de pericol. Putem beneficia de cele mai solide garanții de securitate din istoria noastră și, totodată, să auzim și poate chiar să simțim ecoul unui război desfășurat dincolo de frontiera noastră.
Timp de trei decenii, generații întregi de români au crescut într-o Europă în care libertatea de exprimare, libertatea de circulație, proprietatea privată și pluralismul politic păreau realități definitive. Atât de definitive încât aproape nimeni nu și-a mai pus întrebarea ce anume le face posibile. Răspunsul nu este complicat: Pacea.
Iar pacea, la rândul ei, nu este un fenomen natural. Este rezultatul unor echilibre politice, al unor instituții funcționale, al unor alianțe și al unor generații care au înțeles că securitatea nu este opusul libertății, ci una dintre condițiile esențiale ale existenței acesteia.
Pentru o societate care a trăit mai bine de trei decenii în convingerea că războiul este o realitate îndepărtată, aceasta este o lecție cel puțin incomodă. Însă este și o lecție necesară.
Drona care a lovit Galațiul nu a schimbat cursul războiului din Ucraina. Nu a schimbat nici raportul de forțe din regiune.
A schimbat însă ceva mult mai subtil. Anume, iluzia că războiul poate fi privit exclusiv de la distanță.
Și poate tocmai aici se află adevărata lecție a incidentului de la Galați. Nu aceea că războiul ar fi ajuns în România, ci aceea că, preț de câteva clipe, România și-a amintit cât de aproape se află, de fapt, de el.
Iar atunci când apropierea războiului devine perceptibilă, înțelegem mai bine decât în orice discurs politic valoarea lucrurilor pe care le numim, aproape din obișnuință, libertate, securitate și pace.