Într-un moment în care lumea nu a reușit să se dezmeticească după victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA, iar scenariile imaginate în cancelariile occidentale și în mass-media variază de la hiperoptimism la disperare, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem cu mai puțin de două săptămâni înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale este care dintre candidații cu șanse reale de a intra în al doilea tur al alegerilor prezidențiale poate înțelege, defini și apăra interesele României într-un moment în care paradigma internațională se schimbă, cu consecințe încă necunoscute pentru imediata noastră vecinătate și pentru continentul nostru?
Nu este deloc ușor de răspuns, sau, mai degrabă, este atât de ușor încât putem să ne îngrozim.
În ciuda complexității situației internaționale, nimeni nu pare preocupat de capacitatea prezidențiabililor de a-i face față; oamenii lui Trump, în frunte cu fostul ambasador Zuckerman, fac turul televiziunilor complezente și ne asigură că totul va fi bine și Ucraina nu va fi abandonată; iar candidații se înghesuie să-l asigure pe președintele ales de colaborarea lor loială (sunt sigură că Trump este adânc impresionat!), și se străduiesc să elimine din dezbaterea publică problemele reale din imediata noastră vecinătate, repetând ad nauseam că România o va duce la fel de bine indiferent cine ocupă Biroul Oval.
Până la un punct putem înțelege de ce candidații la președinție doresc să evite problemele spinoase, care nu sunt de natură să genereze o stare de bine și de optimism și devin riscante în context electoral. Alegătorii nu trebuie speriați, ci menținuți într-o perpetuă inconștiență, convinși că apartenența la UE și la NATO va rezolva în mod magic toate problemele noastre geopolitice.
Dacă ne străduim totuși să gândim cu mintea noastră și ne informăm asupra intențiilor schițate deja destul de clar de echipa lui Donald Trump, ar trebui să ne dăm seama că nu putem vota decât un candidat care poate măcar să înțeleagă contextul regional și internațional și să definească obiectivele unor viitoare negocieri nu doar cu viitorul președinte, la care vor ajunge mai greu, ci mai întâi cu partenerii din NATO și cei din UE.
Este vorba de un candidat care să dispună de un minim bagaj de cunoștințe și de experiență internațională care să îi permită să evalueze recomandările consilierilor, nu de unul care depinde de aceștia din urmă, și care să poată comunica direct cu partenerii internaționali într-o limbă de circulație internațională.
Se vede cu ochiul liber că doar doi candidați s-ar putea apropia de aceste cerințe minime, de bun-simț din fișa postului: Nicolae Ciucă și Mircea Geoană. Din păcate, amândoi sunt neadecvați din perspectiva priorităților de politică internă, pentru că amândoi provin din sistemul „ticăloșit”, au făcut o sumedenie de gafe și nu au convins electoratul, cel puțin până acum, motiv pentru care sunt slab cotați în majoritatea sondajelor.
Mai mult, nici măcar nu au demonstrat că sunt preocupați de politica internațională și de securitate a României, limitându-se și ei la obișnuitele clișee despre susținerea Ucrainei, NATO și UE – de parcă nu se va schimba nimic în această parte de lume.
De fapt, este foarte probabil ca multe să se schimbe și nu neapărat în bine.
Fiind slab cotați în sondaje, atât Nicolae Ciucă, cât și Mircea Geoană fac apel la alegători să-i ignore pe contracandidații lor, pentru a evita o finală prezidențială catastrofală Ciolacu-Simion.
Cel mai recent și-a exprimat public angoasele privind acest plan al PSD Mircea Geoană, care le-a cerut candidaților USR și PNL „să se gândească bine” la viitor, sugerându-le să se retragă pentru a-i face lui loc în al doilea tur.
Acum câteva săptămâni, cu mai puțină subtilitate și fără un minim respect, Nicolae Ciucă i-a cerut același lucru Elenei Lasconi. Și unul, și celălalt se adresau desigur alegătorilor, peste capul contracandidaților, încercând să-i convingă să voteze util.
Știu și domnii Ciucă și Geoană că niciun lider de partid nu poate ieși din cursă în beneficiul altui candidat pentru că ar prejudicia șansele partidului său în alegerile parlamentare din săptămâna imediat următoare primului tur al prezidențialelor. Nu le rămâne deci decât tentativa de a le deturna alegătorii.
Pe lângă lipsa de realism însă, toată retorica privind coalizarea candidaților de dreapta (o fi însă și Mircea Geoană de dreapta?) suferă și de o cumplită superficialitate bazată pe falsitate și nesinceritate.
Într-adevăr PSD nu poate fi învins decât dacă toate forțele anti-PSD se coalizează împotriva lui. Așa s-a întâmplat în 1996 și în 2004, apoi în 2014 și în 2019, când Klaus Iohannis a câștigat alegerile cu un discurs anti-PSD, cât se poate de fals și nesincer, după cum s-a dovedit ulterior, dar aceasta este altă poveste, mai tristă.
Dacă Nicolae Ciucă și Mircea Geoană s-ar fi concentrat în mod sincer asupra obiectivului înfrângerii PSD și a candidatului său, ar fi construit mai întâi o alianță anti-PSD, negociată temeinic, în amănunt, cum a fost negociată CDR și apoi D.A. Nu au făcut-o, crezând în propriile talente și în forța finanțatorilor (cazul lui Geoană) și bazându-se pe forța aleșilor locali (Nicolae Ciucă).
Mai mult, PNL și Nicolae Ciucă nu au manifestat decât ostilitate agresivă la adresa USR, pe aceeași lungime de undă cu PSD, alături de care continuă să guverneze și să voteze legi care contravin discursului său public. De ce l-ar vota deci electoratul anti-PSD?
Angoasele domnului Geoană privind improbabilitatea coalizării electoratului în jurul său par deci justificate, dar sunt tardive. În plus, alegerile de pretutindeni se câștigă sau se pierd pe teme interne, care corespund priorităților populației, nu pe teme externe.
Iar în plan intern este greu să-ți dai seama ce proiecte are Mircea Geoană și ce reforme va propune. Mi se poate deci replica și mie că preocuparea pentru abilitățile candidaților în materie de politică internațională sunt secundare, pentru că, nu-i așa, oamenii nu sunt interesați de așa ceva. Dar dacă ar gândi într-o minimă perspectivă și i-ar asculta pe experții bine informați oare tot neinteresați ar rămâne? Sau și-ar da seama că proximitatea Ucrainei invadată de Putin reprezintă un risc major la adresa securității noastre?
Dau un singur exemplu, plecând de la elemente extrem de concrete: dincolo de asigurările propagandiștilor de serviciu ai lui Donald Trump din România, există un plan concret privind Ucraina, schițat de vicepreședintele J.D. Vance, adevărata forță dinamică a echipei Trump.
În rezumat, acest plan presupune înghețarea conflictului pe actuala linie a frontului din zona Donețk, cedarea Crimeei către Rusia și interzicerea acceptării Ucrainei în NATO cel puțin pentru 20 de ani.
Cu alte cuvinte, călcarea în picioare a Ucrainei și a oricăror tratate internaționale. Nimeni nu a dezmințit acest plan, iar telefonul dat de Donald Trump lui Putin îl confirmă, căci președintele ales i-a cerut lui Putin să oprească escaladarea conflictului, ceea ce poate favoriza înghețarea acestuia.
Ostilitatea echipei Trump față de Ucraina și față de președintele Zelenski a fost afirmată deschis, atât de Trump senior, care s-a plâns că Zelenski cere tot timpul bani, de parcă i-ar cere pentru el personal, cât și de vicepreședintele J.D. Vance, care a spus-o pe șleau încă din februarie 2022: „puțin îmi pasă ce se va alege de Ucraina (I don’t really care what happens to Ukraine one way or another”) și de fiul cel mare al lui Trump, Don Jr., care l-a luat în zeflemea pe Zelenski, avertizându-l că-și „pierde alocația” peste 38 de zile.
Iar cine a sperat că staff-ul lui Donald Trump îl va împiedica să ia decizii nesăbuite în interesul Rusiei și în defavoarea Ucraine, a Europei și a democrației, și-a diminuat sigur așteptările după ce Donald Trump a anunțat că Mike Pompeo și Nikki Haley nu vor face parte din administrația sa.
Comentatorii americani citați de Reuters explică această excludere prin dorința lui Don Jr. de a elimina orice concurență pentru J.D. Vance în perspectiva alegerilor din 2028. Deci Republicanii pregătesc o echipă ostilă Europei și Ucrainei și favorabilă Kremlinului pe termen lung.
Foarte bine, vor spune mulți, inclusiv universitari pro-Putin care pozează în realiști, măcar să fie pace! Foarte bine, spun la rândul meu, dar ce fel de pace?
Ascultându-l pe generalul (r) Virgil Bălăceanu în weekend, am înțeles că înghețarea conflictului armat conform planului Vance nu rezolvă conflictul, ci mută disputa în plan politic, făcând posibile două scenarii care ar trebui să ne dea fiori: izolați de NATO, ucrainenii ar putea alege să fie conduși de o partidă pro-rusă, care va încheia o uniune statală cu Rusia și Belarus (pohta ce a pohtit întotdeauna Putin), sau de o coaliție a naționaliștilor deziluzionați de Occident, care s-ar putea reorienta spre China, dacă Americii chiar nu îi pasă de soarta țării lor.
În primul caz, Republica Moldova ar putea fi sugrumată de noul său vecin, iar accesul Marii Rusii la Odesa și la gurile Dunării va fi liber. Armata rusă ne va privi direct în ochi nu doar de pe celălalt mal al Prutului și de pe brațul Chilia, ci și din nord, la câțiva pași de actuala graniță terestră cu Ucraina.
Și atunci, în acest scenariu plauzibil, cine va negocia interesele de securitate ale României? Cine le va înțelege și le va defini? Marcel Ciolacu, marele favorit la președinție, va trebui să facă multe meditații ca să înțeleagă problemele, dar este greu de crezut că partidul lui, care a dat deja țării trei miniștri inepți ai Apărării (Fifor, Dâncu și Tâlvăr), va accepta măcar că există o problemă.
Nu au înțeles ei că trebuie schimbată legislația pentru ca dronele inamice să fie doborâte pe timp de pace, deci nu au cum să priceapă complexitățile unui joc internațional periculos.
George Simion ar capitula din start în fața tandemului Trump-Putin (a capitulat deja) și nu și-ar pune întrebări existențiale. Ciucă și Geoană ar înțelege întrucâtva situația, dar cine le va da mandat să acționeze dacă Parlamentul va fi dominat de PSD și de AUR? Pe de altă parte, tare mă tem că amândoi sunt tentați să meargă pe mâna lui Trump. Cum ar reacționa Elena Lasconi, mai bine plasată decât cei doi în sondaje, dar departe de George Simion, nu putem ști pentru că nici ea nu știe și nici nu poate învăța din mers, nefiind vorba de o simplă rețetă nouă pentru sarmale, dar aparițiile publice ale unora din consilierii ei, adepți înfocați ai lui Donald Trump, ne îngrijorează.
În sfârșit, la întrebarea cu care am deschis articolul, „care dintre candidații cu șanse reale de a intra în al doilea tur al alegerilor prezidențiale poate înțelege, defini și apăra interesele României într-un moment în care paradigma internațională se schimbă?”, nu avem un răspuns mulțumitor, pentru că a trecut vremea când ne bazam automat pe NATO și va trebui să ne luptăm pentru interesele noastre în cadrul Alianței și al UE, și niciun partid și niciun candidat nu s-a dovedit capabil să facă față unor provocări de o asemenea magnitudine.
Iată deci o angoasă cu adevărat existențială, mai gravă decât a domnului Geoană, care ar trebui să ne tulbure pe toți. Dar, evident, nu tulbură pe nimeni în patria superficialității de cursă lungă.
