România are cel mai mare număr de companii de stat din UE. Normal, doar suntem primii în clasament la aproape orice prostie.
Dar de ce este o prostie să ai companii de stat?
Fiindcă, în general, toate „eșecurile pieței” invocate pentru existența acestora nu reprezintă, de fapt, un temei pentru proprietatea de stat ci, cel mult, pentru intervenția statului. Hai să luăm un exemplu general și dintr-un alt domeniu pentru a înțelege mai bine această chestiune: educația. Mulți susțin că, dacă ar fi lăsați de capul lor, oamenii (sau măcar unii dintre ei) nu și-ar educa adecvat copiii. Ca o variațiune pe aceeași temă, se afirmă că nu toată lumea are mijloacele necesare pentru a-și procura educație, cel puțin nu în volumul și calitatea necesare măcar dobândirii unor competențe minimale necesare atât propriei dezvoltări personale, cât și funcționării democrației. Deci, statul ar trebui să intervină în domeniul educației. Putem accepta această idee – promovată, nu întâmplător, chiar de liberali clasici. Însă una este să recunoști nevoia de a asigura acces larg la educație, eventual prin intervenția statului, și alta este să susții proprietatea de stat în educație. Vezi bine, statul poate să intervină și fără să fie proprietar pe școli.
Exact așa se pune problema în orice domeniu al intervenției statului. Bunăoară, putem recunoaște că există situații de „monopol natural”, „asimetrii informaționale”, „efecte de rețea” sau diverse „interese strategice”, însă asta nu înseamnă că gestionarea sau rezolvarea lor stă neapărat în implicarea statului ca proprietar în economie – cu atât mai puțin în implicarea statului ca proprietar majoritar sau 100% pe diverse companii.
Cert este că întotdeauna suntem luați de proști, pe principiul „Chiorul este rege în țara orbilor”: „Ete na, acum, cică nu stăm prea bine la teorie; lasă că merge ș-așa, facem o companie de stat ca să rezolvăm problema României, căci pe noi practica ne arde, iar de filosofie să se ocupe amărâții ăia de la facultate, că ei au timp destul.”
Dar care este de fapt problema cu proprietatea de stat? Ce aveți, domnule Glăvan, cu proprietatea de stat?! Ei bine, problemele sunt numeroase, binecunoscute în știința economică de secole deja. Una din cele mai grave este „problema stimulentelor”, mai exact ideea că proprietatea de stat creează stimulente perverse care conduc la risipă, distrugere și clientelism. O companie de stat este a tuturor și a nimănui: teoretic, este a poporului; în practică, este a directorilor, a angajaților și a funcționarilor din ministere care se vor destrăbăla pe seama ei, care se vor înfrupta din capitalul ei, care nu au nici un motiv să o conducă la profit (căci nu au nimic de câștigat din asta) și care o vor conduce la pierderi (căci ei nu au nimic de pierdut din asta).
Hai să ne uităm la performanța companiilor de stat. Graficul de mai jos, realizat de Consiliul Fiscal, se referă la randamentul capitalului și provine din cel mai recent raport elaborat pe această temă. Pe scurt, performanța financiară este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Dacă excludem cele mai profitabile cinci companii de stat, observăm că performanța financiară a celorlalte multe sute de firme este execrabilă; randamentul capitalului lor este negativ, an de an. Aceste firme sunt o sursă inepuizabilă de pierderi, adică de risipă a capitalului României.
Nu voi mai insista pe alte aspecte teoretice ale proprietății de stat; evidența este indubitabilă: proprietatea de stat reprezintă o sursă cronică de ineficiență și risipă în România. Însă nu putem înțelege amploarea problemei fără a fi deplin conștienți de alte elemente.
România are cel mai mare număr de companii de stat din Uniunea Europeană. Un raport din luna decembrie 2023 al Băncii Mondiale estimează acest număr la peste 1.400 – din care circa 80% reprezintă companii deținute de autorități locale, restul de guvern. Interesant este că, după criza financiară din 2010, apetitul statului pentru crearea de companii a crescut; așadar, în loc să meargă către mai multă economie de piață, decidenții politici au mers către mai multă economie mixtă; cazul primarului Firea de la București, care a înființat 22 de companii municipale fără nici un motiv economic (după cum spune Banca Mondială), este șocant, însă el face parte dintr-o mișcare mai amplă, de extindere a etatismului.
Studiul Băncii Mondiale concluzionează că „Întreprinderile de stat din România angajează mai multă forță de muncă, au active mai mari și plătesc salarii mai bune decât companiile private din același domeniu, dar au fost mai puțin productive de-a lungul perioadei 2011-2019. […] Companiile deținute majoritar de stat au primit mai multe subvenții decât cele private.”
Această realitate dezolantă nu este contrazisă de nimeni. Dezbaterea apare atunci când vine vorba de soluții, de eterna „reformă”. Aici, nomenclaturiștii adoptă discursul caragialesc: „Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”.
Înființarea uriașei agenții publice AMEPIP reprezintă ultimul episod din această interminabilă frecangeală. Populată tocmai cu nomenclaturiștii din ministere care gestionează companiile publice de ani buni sau chiar de decenii și având în frunte nulități cu diplomă (precum ex-primarul de la Amara, care a absolvit facultatea la 35 de ani), AMEPIP nu reprezintă decât o reinventare a sinecurismului.
Reforma ar consta fix în ceea ce nomenclaturiștii nu vor să audă: privatizarea, listarea pe bursă a companiilor și recrutarea unui management cu adevărat capabil.
Bun, dar nu ar rămâne țărișoara „fără pârghii” în caz de ceva? Absolut deloc.
Țărișoara nu riscă decât să-și piardă lanțurile care o țintuiesc în mizerie economică și morală. Nimic nu împiedică statul să intervină pentru promovarea unui interes public, chiar dacă nu este proprietar pe resurse. Să luăm un exemplu: industria petrolului. Este statul român împiedicat astăzi să intervină în piața carburanților? Bineînțeles că nu. De fapt, tocmai a făcut-o anul trecut, sper că vă amintiți „ieftinirea cu 50 de bani” de la pompă.
Statul poate întotdeauna interveni prin impozitare, prin subvenționare, prin reglementări. Sau să luăm un contraexemplu: a servit la ceva că statul este proprietar în mare parte pe producția de gaze și electricitate? Bineînțeles că nu; România a înregistrat cele mai mari scumpiri din Uniunea Europeană, cu proprietatea de stat cu tot.
Esența administrării corecte a națiunii nu stă în statul-proprietar. Statul proprietar servește, în cele mai multe cazuri, strict grupurilor clientelare care caută sinecuri. Statul poate să ofere bunuri publice și fără să dețină 1.400 de companii. De fapt, cea mai mare parte a acestor companii reprezintă un rău public, după cum am văzut.
Așadar, tocmai pentru a avea un stat care să ofere bunuri publice este important să facem reformă. De asta vor liberalii reforme: nu fiindcă sunt anarhiști sau fiindcă vor să vândă țara lui cucu-bau, ci pentru că ei știu (la modul științific) că etatismul actual este pauperizant și că interesul public este cu adevărat urmărit doar prin promovarea economiei de piață și prin intervenții punctuale, cât mai non-invazive, atunci și doar atunci când situația o impune.
