Klaus Iohannis a anunțat că-și depune candidatura la șefia NATO în numele României. Președintele n-a menționat pe cine a consultat, dacă e vorba despre cetățeni, despre guvern, despre vreo entitate precisă ori avem de-a face cu o simplă ambiție. Asta mă obligă să reacționez și să spun: eu nu-l susțin. Zece sunt motivele refuzului meu.
Primul e acela că l-am votat și m-a dezamăgit în modul cel mai dureros cu putință: n-am simțit niciodată că mă reprezintă pe mine sau pe cei care fac parte din generația mea, din profesia mea ori din grupul larg al românilor ce cred în liberalism și democrație, în sensul european al acestor nobili termeni.
Al doilea motiv pentru care nu-l susțin e acela că, în mai multe ocazii, s-a dovedit a fi omul unui grup de interes sau al altuia: a fost premierul de la Grivco, când statul de drept era zgâlțâit de USL, a fost lobbistul unei firme de automobile când Poliția a făcut licitație pentru mașini cu girofar, a ajuns chiar să facă reclamă la terenuri de golf, sportul căruia îi dedică, din câte se pare, mai mult timp decât îndatoririlor prezidențiale.
KWI este, în al treilea rând, un om care nu-și ține cuvântul: a cerut votul pentru el și pentru partidul său, promițând că nu va chema la guvernare PSD, după care ne-a făcut cadou nu mai puțin de cinci premieri pesediști, unul mai incompetent decât celălalt. Și asta în situația când respectivul partid nu avea majoritate. I-a construit-o cel care promisese că ne garantează altceva decât corupție, plagiat și incompetență.
Al patrulea motiv e legat de justiție: Iohannis n-a avut nicio ezitare s-o demită pe Laura Kovesi de la șefia DNA și să numească, în cei zece ani ai săi de mandat, procurori care au închis dosare ale clientelei de partid din PNL și PSD și care azi urmăresc politicienii opoziției pentru a-i împiedica să candideze, imitând astfel Rusia lui Putin. Cine se teme de dreptate nu are ce căuta într-o demnitate publică. Nici națională, nici internațională.
În al cincilea rând, președintele nostru nu trebuie să ajungă în fruntea NATO fiindcă ignoră datoria elementară a oricărui demnitar, aceea de a da seamă în fața publicului de modul cum cheltuiește bugetul public și, în general, pentru felul cum acționează. E de ajuns să amintim că Iohannis a secretizat cheltuielile pentru lungile sale călătorii în străinătate și că nu acordă interviuri, în condițiile în care, trebuie subliniat această bizarerie, absentează săptămâni întregi din spațiul public.
Un al șaselea motiv e înrudit cu cel anterior: șeful statului a refuzat să explice în ce fel ajutăm Ucraina. Contrar atitudinii celorlalte state din UE, care au menționat public când și cum îi sprijinim pe vecinii noștri să se apere în fața agresiunii brutale și ilegitime a Rusiei, Klaus Iohannis a cerut ca ajutorul să fie secret de stat.
La modul mai general, deși afirmă ralierea la pozițiile europene sau ale aliaților din NATO, președintele României explică extrem de rar ce anume se află pe agenda discuțiilor în reuniunile oficiale la care participă, care e poziția României, cine îi sunt aliații și cum înțelege să negocieze pentru a obține un compromis rezonabil.
În al optulea rând, Klaus Iohannis e perceput în țară, dar și-n alte state-membre ale UE, ca un politician avid de onoruri, demnități, medalii și decorații, nu ca unul dedicat unui interes general. Numirea lui într-o funcție precum cea de secretar general al NATO ar fi percepută ca un premiu dat unui chiulangiu, nu ca pe recompensa meritată de un elev silitor și darnic.
Al nouălea motiv e cinismul de prost gust pe care l-a vădit Klaus Iohannis în numeroase ocazii. De pildă, el a încurajat în ultimele zile schimbarea calendarului electoral pentru alegerea unui nou președinte, cerând ca alegerile pentru Cotroceni să fie devansate cu trei luni față de data prevăzută de Constituție, astfel încât scrutinul să se încheie fix cu o zi înainte de expirarea mandatului de secretar general al NATO al lui Jens Stoltenberg. O lege făcut pentru un om nu e o lege dreaptă. Cu atât mai puțin atunci când ea cheamă la urne cetățenii pentru a valida nu un proiect de țară, ci un pronostic de carieră personală.
În fine, trebuie să spun că numele Iohannis e legat azi, în conștiința publică românească, de un stat de drept prăbușit, de un regim controlat de militari și de ofițeri ai serviciilor de informații, de o presă aservită partidelor, prin intermediul banilor transferați în redacții de la bugetul public, de restrângerea severă a spațiului de acțiune a societății civile și a vocilor independente, de încurajarea mediocrității.
Concluzia mea e, de aceea, simplă: Iohannis la NATO? Nu și-n numele meu!
