Să îmbrățișeze competiția ideologică, o transformare instituțională profundă, o viziune post-homo economicus și un limbaj moral mai bogat.
Mi-am petrecut o mare parte din articolele recente analizând iliberalismul și imaginarul politic care îl face atractiv. Cititorii pun adesea întrebarea inversă: ce ar trebui să facă liberalismul? Iată părerea mea, dar cu o clarificare importantă. Nu scriu din postura unui susținător care încearcă să salveze liberalismul. Abordez problema ca pe un exercițiu analitic. Interesul meu mai larg este legat de modul în care imaginarele politice evoluează de-a lungul taberelor ideologice.
Liberalismul și-a pierdut mare parte din capacitatea de a produce o imagine convingătoare a viitorului. Dacă dorește să redevină fecund din punct de vedere politic, va fi nevoie de mai mult decât o comunicare mai bună, o apărare a instituțiilor sau un nou pachet de politici. Va necesita regândirea ordinii sociale pe care dorește să o construiască și a tipului de viitor pe care îl poate face dezirabil.
Ceea ce urmează, așadar, sunt patru pași care, în opinia mea, ar fi necesari pentru o veritabilă reinventare a liberalismului. Aceștia sunt cumulativi, iar fiecare este mai solicitant decât cel anterior. Majoritatea încercărilor contemporane de reînnoire liberală se opresc cu mult înainte de a ajunge la cele mai dificile întrebări.
Pasul unu: admite că te afli într-o competiție ideologică
Cel mai mare handicap al liberalismului este modul în care se portretizează pe sine ca fiind o poziție neutră și cumva situată în afara luptei politice. Liberalii au tendința de a se vedea ca fiind adulții din încăpere, oamenii rezonabili și bazați pe dovezi. Oponenții lor interni, prin contrast, sunt tratați mai puțin ca rivali ideologici și mai degrabă ca niște patologii ce trebuie diagnosticate și corectate. Sunt populiști ale căror afirmații trebuie verificate, extremiști care trebuie ținuți sub control, rasiști care trebuie demascați sau cetățeni presupus spălați pe creier de propaganda rusă și de rețelele sociale.
Această postură a devenit o formă de orbire politică. Liberalismul nu mai este singura opțiune viabilă. Hegemonia sa culturală s-a erodat, iar acum sunt oferite viziuni concurente despre societate. Iliberalismul, în mod particular, nu este pur și simplu o colecție de resentimente sau o disfuncționalitate a democrației. El propune propriile răspunsuri la întrebările legate de apartenență și de viața bună. Poți considera acele răspunsuri periculoase, dar simpla lor respingere nu le face să dispară.
Prin urmare, primul pas spre reînnoirea liberală este unul remarcabil de elementar: recunoașterea liberalismului drept ceea ce este, o modalitate de organizare a ordinii sociale printre altele. Odată ce politica redevine o competiție ideologică, neutralitatea nu mai este o opțiune. Dacă oponenții tăi vin cu o poveste despre cine suntem „noi”, în timp ce tu vii cu verificări ale faptelor, ai pierdut deja jumătate din bătălie.
Prin urmare, primul pas spre reînnoirea liberală este unul remarcabil de elementar: recunoașterea liberalismului drept ceea ce este, o modalitate de organizare a ordinii sociale printre altele.
Pasul doi: trecerea de la conservator la revoluționar
Iată marea inversare a momentului nostru: liberalismul a devenit forța conservatoare în politica occidentală. Reflexul său politic dominant este de a apăra ordinea instituțională și de a cere întoarcerea la un moment imaginat, anterior crizei actuale.
Dar instituțiile concepute pentru o cu totul altă epocă nu pot fi tratate pur și simplu ca forma finală a modernității politice. Ordinea internațională s-a schimbat, puterea economică s-a reconfigurat, iar societățile au fost transformate de tehnologie, globalizare, schimbări demografice și noi inegalități. Să răspunzi la toate acestea prin „apărarea instituțiilor” înseamnă să confunzi principiile liberale cu aranjamentele instituționale care s-a întâmplat să le încarneze la un moment istoric anume, iar acel moment s-a încheiat.
Să răspunzi la toate acestea prin „apărarea instituțiilor” înseamnă să confunzi principiile liberale cu aranjamentele instituționale care s-a întâmplat să le încarneze la un moment istoric anume, iar acel moment s-a încheiat.
Acest lucru este costisitor din punct de vedere politic. De ce să aperi și să ceri întoarcerea la ceva care a eșuat? Apărarea ordinii în forma sa actuală cedează întregul vocabular al schimbării în favoarea oponenților tăi. Mai rău, transformă liberalismul în responsabilul direct pentru fiecare nemulțumire pe care această ordine o produce: reprezentarea în declin, inegalitatea în creștere, serviciile publice slăbite, impotența politică și sentimentul generalizat că deciziile majore sunt luate undeva dincolo de raza de acțiune a democrației.
Așa cum am spus deja, reînnoirea liberală necesită ceva mai apropiat de o refondare decât de o restaurare. Acest lucru nu înseamnă să ardem din temelii fiecare instituție sau să îmbrățișăm revoluția de dragul ei. Există o diferență profundă între a spune „aveți din nou încredere în experți” și a spune „aceste instituții nu își mai îndeplinesc scopul; ele trebuie reconstruite, și iată cum, de către cine și cu ce scopuri.”
Dacă liberalii nu devin agenți credibili ai transformării, vor continua să piardă teren în fața forțelor atât de dreapta, cât și de stânga.
Pasul trei: ruperea de homo economicus
Îmi imaginez că acest lucru este dureros de citit pentru unii. Este probabil, de asemenea, cel mai greu pas de pus în practică. Dar iată ideea mea: liberalismul nu se poate reinventa la modul serios fără a rupe legătura cu una dintre cele mai profunde premise ale sale antropologice: figura lui homo economicus. Neoliberalismul a radicalizat această figură, dar nu a inventat-o. Individul ca factor de decizie rațional și optimizator este mult mai adânc înrădăcinat în tradiția liberală.
Ideea nu este de a respinge capitalismul ca o chestiune de principiu, ci de a refuza reducerea vieții sociale la limbajul optimizării, al stimulentelor și al altor tipuri de rentabilitate a investițiilor. Unul dintre motivele pentru care iliberalismul a devenit atractiv este că se adresează direct altor dimensiuni ale experienței umane, cum ar fi apartenența, înrădăcinarea, loialitatea, demnitatea și onoarea — oricât de distorsionate ar fi uneori aceste idei.
Liberalismul nu se poate reinventa la modul serios fără a rupe legătura cu una dintre cele mai profunde premise ale sale antropologice: figura lui homo economicus.
Întrebarea dificilă este, așadar, dacă liberalismul poate dezvolta o antropologie mai bogată fără a destabiliza coalițiile sociale și aranjamentele economice care l-au susținut timp de decenii. Pot oare partidele liberale existente în realitate să treacă dincolo de homo economicus fără a se confrunta cu clasa donatorilor, cu clasele profesionale și cu ecosistemele instituționale construite în jurul raționalității de piață? Nu știu.
Dar într-un moment în care puterea economică și tehnologică este din ce în ce mai concentrată într-o mână de corporații din domeniul tehnologiei și al apărării, problema nu mai este doar supraviețuirea liberalismului. Este vorba, de asemenea, despre supraviețuirea suveranității democratice în fața unor forme de putere privată ce scapă tot mai mult oricărui control public semnificativ. Acesta este „elefantul din încăpere”, iar a ne preface că nu există reprezintă deja un mod de a răspunde la întrebare.
Pasul patru: dotarea liberalismului cu un limbaj moral
Acesta este cel mai profund strat. Liberalismul s-a înțeles întotdeauna pe sine ca fiind minimalist prin natura sa: refuză să impună tuturor o concepție unică asupra vieții bune. Această abordare esențializată este una dintre marile sale realizări, dar este, în același timp, parțial o ficțiune.
Societățile liberale întruchipează într-adevăr o viziune a vieții bune, una centrată pe autonomia individuală, alegere, mobilitate, auto-realizare și emancipare de sub constrângerile moștenite. Liberalismul s-a aliniat nu doar cu forme specifice de familie, educație și deschidere culturală, ci și cu capitalismul însuși și, mai recent, cu o ordine economică ce a privilegiat relațiile de piață și concurența în detrimentul altor moduri de organizare a vieții sociale. Acest lucru nu sună prea „neutru”.
De aici înainte, sunt posibile două căi cu adevărat diferite. Prima este construirea unui liberalism progresist mai substanțial, capabil să se adreseze nu doar claselor profesionale urbane, ci și clasei muncitoare și electoratului din zonele periferice. Un astfel de liberalism ar recupera un limbaj al apartenenței, al demnității, al solidarității și al scopului comun, rămânând totodată dedicat drepturilor și diversității. Provocarea sa ar fi mai degrabă sociologică decât filosofică: aceea de a produce valori culturale care să nu fie limitate la mediile urbane extrem de educate, ci care să poată traversa barierele de clasă și de geografie.
A doua cale este diferită. În loc să consolideze liberalismul în jurul unei concepții specific progresiste despre bine, aceasta ar face din pluralismul moral însăși angajamentul central. Instituțiile liberale ar rămâne neutre în sensul că nu ar privilegia un mod de viață în detrimentul altora, dar cultura care le susține ar fi mai densă din punct de vedere moral: ar afirma că multiple concepții despre bine pot coexista în mod legitim în cadrul aceleiași comunități politice. Acest lucru ar include viziuni progresiste de emancipare, dar și viziuni mai conservatoare centrate pe familie, religie, tradiție sau datorie, cu condiția ca acestea să accepte legitimitatea reciprocă a altor moduri de viață.
Distincția, prin urmare, este între un liberalism care își dezvoltă propria viziune progresistă mai bogată și caută să o extindă la nivel social, și un liberalism care definește societatea bună ea însăși ca fiind una în care coexistă mai multe viziuni despre bine. Primul încearcă să câștige disputa culturală printr-un imaginar progresist mai incluziv; al doilea schimbă termenii disputei, transformând pluralismul moral în valoarea fundamentală ce trebuie apărată.
Distincția, prin urmare, este între un liberalism care își dezvoltă propria viziune progresistă mai bogată și caută să o extindă la nivel social, și un liberalism care definește societatea bună ea însăși ca fiind una în care mai multe viziuni despre bine pot coexista.
Secvențialitatea contează
Acești patru pași sunt cumulativi, iar fiecare este mai dificil decât cel precedent. Recunoașterea competiției ideologice costă puțin dincolo de o schimbare de mentalitate; a deveni o forță de transformare înseamnă a renunța la confortul apărării ordinii existente; ruperea de homo economicus amenință coalițiile și bazele sociale de care depind în prezent partidele liberale, de la structura de finanțare a Partidului Democrat din Statele Unite, până la multe dintre grupurile profesionale și instituționale care gravitează în jurul partidelor liberale și social-democrate din Europa.
Dotarea liberalismului cu un limbaj moral este cu atât mai grea, deoarece limbajele morale nu pot fi produse pur și simplu printr-o nouă platformă de partid sau comandate de fundații. Ele trebuie să crească la nivel social și să apară prin ani de producție culturală, școli, asociații, comunități religioase și laice, inițiative locale, subculturi online și noi forme de sociabilitate cotidiană. Ele devin persuasive atunci când oamenii le întâlnesc drept moduri de a trăi și de a-și imagina viitorul. Aceasta este o muncă inevitabil lentă, desfășurată în mare măsură de jos în sus. Liderii politici pot amplifica un astfel de limbaj odată ce el există, dar sunt rareori capabili să-l inventeze de sus în jos.
De aceea, al patrulea pas s-ar putea dovedi a fi, în cele din urmă, cel mai solicitant. Dreapta a petrecut decenii construind astfel de medii înainte ca multe dintre ideile lor să devină viabile din punct de vedere politic. Orice reinventare liberală serioasă ar necesita o răbdare comparabilă: nu o strategie de comunicare pentru următorul ciclu electoral, ci o construcție îndelungată a unei lumi culturale în care un imaginar liberal diferit să poată deveni, în cele din urmă, un lucru de la sine înțeles.
