Mărturisesc de la bun început că mi-am trăit toată viața de până acum în Câmpia de Vest. Am copilărit la Oradea și mi-am construit viața de adult la Timișoara. În partea aceasta de țară, diversitatea etnică și religioasă sunt aspecte normale, deloc exotice. E locul unde langoșul maghiar, burekul sârbesc, halușca slovăcească sau buhtele șvăbești se pot găsi uneori aburind pe aceeași stradă, alături de pâinea ardelenească densă și cu coajă groasă. E partea din România unde un nume cu rezonanțe străine poate ascunde adesea un român get-beget. Totodată, e zona din țară unde răspunsul la întrebarea ”tu de unde te tragi sau din ce neam ești?” trezește adesea răspunsuri complicate și multietnice.
În viața de zi cu zi nu există o raportare centrată pe o etnie sau religie anume, indiferent de cât de mult încearcă unele partide și politicieni să inducă asta. Oamenii trăiesc în bună conviețuire de secole, iar etnia ori religia nu (mai) sunt de foarte mult timp prilej de disensiune. Ba mai mult, acestea adaugă un farmec aparte locului. Ca particularitate politică, e locul în care marile orașe ale Câmpiei (Oradea, Arad, Timișoara) nu au fost niciodată sub influența partidelor de stânga ori extremiste. Un mesaj politic profund socialist ori centrat pe o etnie sau religie anume este invalid din start în vest. O posibilă explicație este oferită în rândurile ce urmează.
Spre exemplu, la Timișoara, una dintre temele eterne ale politicii locale este disproporția între resursele bănești trimise ”la centru” și felul în care guvernarea centrală are (sau nu) grijă de regiune. La Oradea, un reproș adus frecvent „Bucureștiului” este incapacitatea acestuia de a lega regiunea de restul țării printr-o cale ferată și o autostradă decentă. De la Timișoara sau Oradea, un drum spre Viena pare mai plauzibil și mai lipsit de stres decât unul spre interiorul țării. Din ambele orașe, există o legătură ferată și rutieră decentă cu capitala fostului imperiu. Un arc amar peste timp al istoriei.
Așadar, teza redistribuirii avuției colective către administratori publici aflați departe, la capitală, nu are tracțiune aici. Drept urmare, partidele cu o poziționare liberală au în mod istoric un succes politic mai mare în alegeri, cel puțin în centrele urbane ale Câmpiei de Vest.
Este tot un specific istoric al zonei, care adesea a trebuit să se bazeze pe resursele materiale și umane proprii pentru dezvoltarea ei. În același fel, o poziționare politică de tip naționalist trezește fiori reci. Este partea din țară în care Banatul a avut o tentativă de a fi o republică de sine stătătoare (anul 1918), tocmai pentru a-și conserva caracterul multietnic înainte de toate. Totodată, Crișana cade pe atunci sub scurtă ocupație a regimului sovietic maghiar al lui Bela Kun (anul 1919). Gărzile ”patriotice” maghiare au masacrat români pro unioniști, iar gărzile ”patriotice” românești au ripostat similar.
Mai târziu, în 1945, comunitatea șvăbească se vede deportată în Siberia. Urmează apoi deportările în Bărăgan care vizează toate comunitățile etnice aflate pe linia de frontieră cu Iugoslavia, dar cu precădere pe cea românească, sârbească și șvăbească. Acest mic context istoric explică de ce pentru locuitorii din această zonă a țării, capitala țării pare departe din punct de vedere politic. Departe atât de nevoile oamenilor, cât și de așteptările lor.
Ultima decizie CCR cu privire la mandatul primarului Timișoarei se înscrie în acest cadru general de distanță politică. Este poate prima dată când „Bucureștiul” suprascrie decizia suverană locală a locuitorilor dintr-un oraș cu privire la cine să conducă comunitatea de acolo. Mai mult, această suprascriere vine pe fondul unei „reglări de conturi” din politica centrală. Problema generată de această decizie stă în faptul că „Bega nu se varsă în Dâmbovița”. Acest fel de a face politică, prin arme juridice, este aparent tolerat într-o oarecare măsură de oamenii simpli. Pentru omul de rând, adesea dezinteresat de politica „mare”, impactul local e adesea greu de apreciat. Dar acum, impactul țintește într-o comunitate locală. Într-un mod adiacent, celălalt capăt al Câmpiei de Vest, și anume Bihorul, și-a văzut de asemenea fostul lider politic Ilie Bolojan dat jos din funcția de premier tot prin arme politice ascuțite și folosite la centru. Luate împreună, cele două cazuri au ceva similar. Atunci când un politician de sorginte locală dar din afara sferei politice celei mai influente din statul român central a încercat să se afirme în îndepărtatul București, a sfârșit adesea prost. Este mesajul care comportă două nuanțe. Prima e că odată ajuns la capitală trebuie să îți schimbi comportamentul politic. A doua e că refuzul de a face asta te poate trimite instant acasa.
De aceea, aceste două cazuri vor lărgi și mai mult, pe termen mediu, falia între capitala țării și macroregiunea de la frontiera de vest, regiune care în mod istoric e mai facil conectată de Occident decât de capitală. Riscul creșterii unui partid suveranist e mai mic în vest în comparație cu restul țării. Totuși, un partid cu un discurs axat pe descentralizare și regionalizare va putea găsi probabil un teren politic fertil. Precedentul creat prin destituirea unui primar prin amendamente legale cu dedicație poate lovi mâine în orice regiune istorică a României.
Iar în comunitățile multietnice și multiculturale din țară, partidele identificate drept cauză pentru cele două „reglări de conturi” la nivel central și anume PSD și AUR, vor avea nevoie de un efort mai mare pentru a rămâne relevante pe plan local. În Câmpia de Vest oamenii sunt deja convinși că dincolo de geografie, Bega, Mureșul și Crișurile se varsă mai întâi în Tisa, iar apoi în Dunăre, dinainte de Dâmbovița.
