În Grădina Maicii Domnului, unde până și naționalismul crește sănătos, udat de fariseicuriști și miconosite, peste jumătate dintre copiii de cincisprezece ani nu ating nivelul minim de competență la matematică: 52%. La lectură, 48%, față de 42% în 2022. Cele mai slabe rezultate la testele PISA din 2006 încoace, iar din 2015 ponderea elevilor sub nivelul minim a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, 9 la lectură și 7 la științe.
„O evoluție relativ stabilă” zice ministerul needucației, de parcă ar trebui să ne bucure alunecarea graduală spre nivelul țărilor africane.
Din 2015 la Educație s-au perindat zece titulari și unsprezece mandate, plus interimatelele. Ministrul de azi, tot interimar, a precizat din ajun că testele sunt anterioare mandatului său (bineînțeles, nu există nicio secundă din ultimii zece ani pentru care cineva anume să răspundă) ocupând o funcție publică al cărei mandat începe după rezultate și se încheie înaintea consecințelor.
A doua obiecție oficială a fost că nu suntem membri OCDE, ci doar în proces de aderare, deci comparația cu media OCDE ne dezavantajează. Cu alte cuvinte ne-am înscris singuri la examen și acum contestăm baremul.
Între 2015 și 2025, arată OCDE, elevii dezavantajați din România au coborât, iar cei avantajați au rămas stabili. Între sfertul superior și cel inferior al distribuției socioeconomice sunt 122 de puncte, față de circa 85 în OCDE, iar între urban și rural, 109 puncte la matematică. Suntem în primele zece țări din nouăzeci și una la inegalitatea dintre școli și aproximativ jumătate din rezultatul unui elev ține de instituția în care a ajuns, nu de capacitățile lui. Școala românească pare un mecanism de sortare, confirmând administrativ poziția socială cu care copilul a intrat pe ușă.
PISA e invocată în unele zone ale bulei drept explicație pentru votul suveranist. Dacă 38,5% dintre adolescenți sunt sub pragul minim simultan la toate trei domeniile, electoratul suveranist nu e o anomalie corectabilă prin campanii de comunicare, ci o anomalie comandată în rate de câteva decenii.
La învățarea în lumea digitală, unde pragul de referință e nivelul 3, nu 2, avem 442 de puncte față de 500 media OCDE și 57% dintre elevi sub prag (cel mai mare decalaj dintre toate cele patru probe), exact la competența vândută drept punctul nostru forte. Nu ne-a distrus AI-ul, pentru că vedem că 40% dintre elevii români îl folosesc săptămânal pentru învățare, sub media OCDE de 46%. Doar că îl folosim prost, la redactarea temelor, unde suntem peste medie, 33% față de 29%, iar abstinenții sunt pe cale de dispariție: 9%, față de 14% în OCDE, ceea ce arată că diferența nu o face utilizarea, ci îndrumarea. 72,6% dintre elevii noștri declară că au învățat la școală să evalueze informația generată de AI, peste media OCDE, într-un sistem în care jumătate nu evaluează nici informația generată de un manual.
Nu avem de-a face cu o criză, ci cu o stare de funcționare, întreținută de consensul tacit că educația e un capitol bugetar, nu o condiție de existență a țării. Legea din 2011 cerea 6% din PIB pentru educație și a fost prorogată prin ordonanță, an după an, mai bine de un deceniu. În 2023 am rezolvat problema nerespectării românește, renunțând la prag. Legile noi cer minimum 15% din cheltuielile bugetului general consolidat. Aplicarea a fost amânată pentru 2024, apoi pentru 2025, apoi, prin ordonanță, „începând cu anul 2026″. A venit 2026, primul an în care textul chiar e în vigoare. Cheltuielile bugetului consolidat sunt estimate la 864,3 miliarde de lei, deci pragul legal înseamnă 129,6 miliarde. Capitolul „Învățământ” din legea bugetului: 62,1 miliarde, adică 3,04% din PIB. Chiar și adunând, cum face ministrul, tot ce ține de educație din celelalte bugete și din PNRR, undeva la 4,5% din PIB, rămânem la vreo 37 de miliarde sub lege. Un stat care își amână propria lege cincisprezece ani la rând nu are dreptul moral să se mire că jumătate dintre copiii lui nu înțeleg un text.
Nici miniștrii nu par că înțeleg textul de lege, un analfabetism funcțional de Monitor Oficial care are doar trei posibile explicații (care nu se exclud): incompetență de nivel apocaliptic, politizarea învățământului și trădarea națională. Există tot mai multe voci în spațiul public care afirmă că subminarea educației e o strategie PSD de a-și conserva baza electorală. Dacă ar exista măcar o picătură de adevăr în această afirmație, consecințele ar trebui să fie mult mai grave decât orice altă infracțiune din codul penal. A pune intenționat niște imbecili în fruntea unor instituții care modelează viitorul acestei țări este, indirect, tot o formă de trădare. Am fost prea mult timp prea moderați în legătură cu acest subiect. Eu nu mai am de gând să fiu, și în ciuda faptului că nu veți fi probabil de acord cu mine (ținând cont și de abuzurile justiției din ultima vreme) solicit anchete penale pentru acțiunile decidenților din educație din ultimii cel puțin 20 de ani. Nu văd cum altfel să oprim această evoluție relativ stabilă spre prăbușire.
Singurul lucru cu adevărat stabil în România e stabilitatea cu care ne mințim unii pe alții că lucrurile sunt ok, la umbra turnului PISA care stă să cadă pe ce a mai rămas din fragila noastră democrație.
