Autorii iau în calcul trei scenarii posibile în urma loviturilor ucrainene de adâncime pe teritoriul rus. Se va adapta Rusia, menținându-și în același timp obiectivele? Își va tempera ambițiile? Sau, dimpotrivă, își va intensifica atacurile împotriva Ucrainei și a Occidentului? Indiferent de scenariul pe care îl va alege Rusia, Europa trebuie să recunoască faptul că natura viitoarelor confruntări armate și însăși arhitectura securității europene se scriu astăzi în Ucraina.
Începând cu debutul anului 2026, Ucraina și-a extins rapid campania de lovituri cu rază lungă de acțiune, dronele vizând ținte tot mai adânc situate în teritoriul Rusiei, cu un impact tot mai mare atât asupra industriei rusești, cât și asupra armatei. Noua strategie a Kievului schimbă caracterul războiului din Ucraina: în loc să urmărească stabilizarea sau străpungerea frontului, Kievul își propune să degradeze sistemele economice, logistice și sociale care susțin trupele rusești desfășurate împotriva Ucrainei.
Loviturile de adâncime ucrainene cu drone și rachete de croazieră în spatele liniilor rusești perturbă, avariază sau distrug din ce în ce mai mult infrastructura militar-industrială, de transport și energetică. Potrivit lui Robert „Magyar” Brovdi, comandantul Forțelor de Sisteme Fără Pilot ale Ucrainei, numărul loviturilor aplicate în profunzimea operațională și strategică a Rusiei a crescut cu 1.150% de la începutul anului 2026. În prezent, loviturile ucrainene de pe linia frontului ating până la 150 de kilometri (93 de mile), cele de rază medie ajung la aproximativ 300 de kilometri (186 de mile), iar cele de adâncime pot atinge până la 2.000 de kilometri (1.243 de mile).
Această situație împinge Rusia într-o criză socio-economică mai amplă. Moscova a fost nevoită să restricționeze accesul la benzină și motorină în 60 din cele 83 de regiuni ale sale, pe fondul creșterii prețurilor la carburanți. Mai ales în Crimeea anexată, aprovizionarea cu combustibil, apă, energie electrică și alimente a devenit o problemă majoră, iar viața economică a fost în mare parte paralizată. În mai multe regiuni rusești, aplicația de mesagerie susținută de stat „Maks” blochează chaturile publice în care șoferii fac schimb de informații despre aprovizionarea cu benzină și cozile de la benzinării.
Atacurile cu rază medie ale Ucrainei asupra trupelor rusești de pe linia frontului
Totuși, înmulțirea loviturilor de adâncime în zonele îndepărtate ale Rusiei nu reprezintă singura problemă a Moscovei. Tot mai multe așa-numite „lovituri medii” vizând zonele din spatele trupelor de pe linia frontului complică aprovizionarea armatei ruse, chiar și atunci când există rezerve suficiente de combustibil și alte materiale. Ucraina încearcă să perturbe funcționarea rețelelor logistice ale Rusiei – care fac legătura între rafinăriile și depozitele de combustibil încă operaționale și trupele de luptă rusești – folosind flota sa în creștere de vehicule aeriene fără pilot (UAV) cu rază medie de acțiune. Pentru a realiza acest lucru, Ucraina a dezvoltat și desfășoară în prezent o nouă generație de drone de tip FPV (First Person View), optimizate pentru lovituri logistice pe distanțe scurte și medii.
În iunie 2026, Ministerul Apărării din Rusia raporta cu mândrie că ar fi interceptat 8.849 de drone ucrainene pe parcursul lunii mai 2026. Acest lucru ar părea să indice un succes major dacă facem comparația cu cele 3.676 de interceptări din ianuarie 2026 și cele 2.504 din mai anul precedent. Există motive pentru a pune la îndoială acuratețea datelor furnizate de guvernul rus, care ar putea exagera ratele de interceptare. Indiferent dacă este sau nu așa, cifrele tot mai mari raportate de Rusia indică, de asemenea, o intensificare a ritmului atacurilor ucrainene. Dronele trimise de Ucraina saturează din ce în ce mai mult apărarea antiaeriană rusă și se înmulțesc, evident, într-un ritm superior capacităților acesteia din urmă.
Capacitatea insuficientă a Rusiei de a intercepta dronele
Acest lucru este cu atât mai vizibil cu cât o armă complet nouă pe linia frontului – dronele anti-dronă – evidențiază carențele fundamentale și persistente ale echipamentelor rusești. De exemplu, cel mai utilizat sistem antiaerian rusesc, Panțir-S1, este proiectat să angajeze ținte mari, cu o amprentă radar puternică, precum rachetele de croazieră. Totuși, acesta eșuează lamentabil în fața dronelor cu amprentă redusă, fabricate din plastic și placaj.
Spre deosebire de Ucraina, industria rusă abia recent a început să dezvolte capacitatea de a produce în masă drone de interceptare. Noile sale UAV-uri anti-dronă, Iolka și Lis-2, există până acum doar în stadiul de prototip. Rusiei îi lipsește ecosistemul integrat de radare și software care le permite operatorilor de interceptare ucraineni să acționeze pe baza datelor de direcționare în timp real dintr-un sector desemnat.
Apărarea a mii de kilometri de infrastructură critică necesită resurse mult mai mari decât atacarea unor ținte selecționate, de mare valoare. Prin urmare, fiecare îmbunătățire a capacității de atac a Ucrainei amplifică în mod disproporționat povara defensivă a Rusiei. Drept urmare, experții din industria militară consideră că, în prezent, este imposibil ca Rusia să atingă nivelul actual de eficacitate a apărării antiaeriene de care dispune Ucraina. Contrar narațiunilor propagandei ruse, ratele de interceptare împotriva dronelor ucrainene cu rază medie și lungă de acțiune vor rămâne scăzute – cel puțin în viitorul previzibil.
Niciuna dintre aceste presiuni nu determină în mod mecanic comportamentul Rusiei. Regimurile autoritare pot, în general, să absoarbă pierderi economice care ar fi inacceptabile din punct de vedere politic în democrații. Problema nu se rezumă la simpla existență a presiunii, ci mai degrabă la modul în care Kremlinul alege să răspundă. Se pot distinge trei direcții strategice evidente, deși acestea nu se exclud reciproc, ci mai degrabă apar combinate.
Scenariul 1: Rusia se adaptează la atacurile ucrainene
Fie implicit, fie explicit, mulți analiști ai actualelor probleme economice, sociale și logistice din Rusia – probleme aflate în plină ascensiune – presupun că acestea sunt temporare, moderate și/sau secundare. Din acest punct de vedere, chiar dacă aceste chestiuni pot părea grave în momentul de față, statul rus va reuși să se adapteze și să-și mențină stabilitatea politică, integritatea și traiectoria. Kremlinul va reuși să neutralizeze cu succes nemulțumirile sociale prin represiune, compensații sau, cel mai probabil, printr-o combinație a celor două.
Raționalizarea temporară a carburanților, energiei electrice, alimentelor și apei – fenomen care se întâmplă deja parțial în teritoriile ucrainene ocupate de Rusia – poate fi introdusă pe termen scurt și prezentată publicului drept un sacrificiu patriotic. Potrivit acestui scenariu, Moscova va găsi, în cele din urmă, metode de a restabili în mare măsură liniile de aprovizionare, transport și distribuție, recurgând, de pildă, la importuri de benzină din Asia Centrală.
Într-un astfel de scenariu, statul rus ar privi criza actuală drept una parțială și tranzitorie sau cel puțin suportabilă din perspectiva societății ruse. Scăderea calității vieții va fi insuficientă pentru a provoca proteste majore, pentru a impune constrângeri asupra aventurismului său extern ori pentru a declanșa o schimbare politică. Chiar dacă nivelul de trai al rușilor de rând se va prăbuși, poate fi atins și susținut un nou echilibru.
Scenariul 2: Rusia își moderează obiectivele în Ucraina
Scenariul moderării pleacă de la premisa că actualele provocări sociale ale Moscovei – rezultate din atacurile continue de adâncime ale ucrainenilor asupra infrastructurii ruse, conjugate cu provocări economice paralele precum scăderea prețului petrolului – sunt drastice și vor continua să se agraveze. O cascadă de efecte cauzate de accentuarea fragmentării apărării antiaeriene, de distrugerile suferite de rafinării, de deficitele de aprovizionare, de blocajele logistice și de alte perturbări similare duce la o schimbare structurală fundamentală în starea de spirit a societății și în orizontul politic al Rusiei. Conștientizând această situație, conducerea rusă – fie cu, fie fără președintele Vladimir Putin – își va pondera temporar obiectivele maximaliste de război și poziția de negociere.
Cel puțin, teatrul diplomatic care înconjoară discuțiile de pace ar putea lăsa loc unui proces mai serios de consultări, motivat de un interes autentic al Moscovei de a întrerupe ostilitățile. Desigur, simpla dificultate socială nu va forța un curs de acțiune concesiv, atâta timp cât conducerea poate absorbi costurile politice și poate trece bunăstarea civililor în plan secund.
Cu toate acestea, sub presiunea crescândă a societății, Kremlinul va căuta, în acest scenariu, cel puțin o dezescaladare temporară a conflictului și trecerea la o confruntare de intensitate redusă. Într-o asemenea conjunctură, moderarea nu ar însemna o reorientare ideologică a Rusiei, ci o simplă recalculare de ordin militar și economic. Căutarea serioasă a unui compromis și interesul pentru o încetare a focului vor apărea doar atunci când Moscova va ajunge la concluzia că războiul, la momentul actual, nu poate fi câștigat – un prag care încă nu a fost vizibil atins.
Scenariul 3: Rusia escaladează atacurile asupra Ucrainei și Occidentului
La fel ca în cel de-al doilea scenariu, acest al treilea tipar ideal analizat aici presupune că presiunea militară și economică tot mai mare va determina Kremlinul să schimbe radical direcția; Moscova ar putea alege să escaladeze situația în loc să o modereze. O escaladare din partea Rusiei poate servi unor scopuri de natură atât politico-psihologică, cât și militar-materială și ar putea fi concepută pentru a terifia și a bombarda Ucraina și partenerii săi occidentali până la capitulare sau, cel puțin, până la acceptarea termenilor ruși pentru încetarea focului – o abordare strategică etichetată uneori drept „escaladare pentru dezescaladare”.
Printre altele, escaladarea ar putea avea ca scop restabilirea inițiativei Rusiei pe câmpul de luptă, decapitarea conducerii statului ucrainean, perturbarea capacității Ucrainei de dezvoltare și producție a dronelor cu rază lungă de acțiune sau destructurarea logisticii de aprovizionare a trupelor ucrainene din linia întâi. Se poate argumenta că acest scenariu a început deja să prindă contur odată cu atacurile masive cu drone și bombardamentele cu rachete asupra Kievului din nopțile de 1-2 și 5-6 iulie.
Deși aceasta este varianta de acțiune evident preferată de Kremlin ca răspuns la atacurile încununate de succes ale Ucrainei asupra infrastructurii sale, opțiunile Moscovei și beneficiile rezultate dintr-o escaladare sunt astăzi mult mai limitate decât erau în momentul declanșării invaziei la scară largă din 2022. Capacitatea Ucrainei de a se apăra și sprijinul venit din exterior au crescut considerabil comparativ cu acum patru ani. Justificarea strategică a escaladării devine tot mai firavă cu fiecare nouă lovitură ucraineană aplicată cu succes asupra infrastructurii Rusiei.
Moscova ar avea de câștigat de pe urma unei întreruperi a războiului și a opririi loviturilor de adâncime ucrainene. În plus, ar beneficia enorm de pe urma unei relaxări a sancțiunilor. O continuare a schimbului de lovituri (tit for tat) nu va face decât să adâncească perturbările economice și așa considerabile ale Rusiei. Intensificarea atacurilor asupra zonelor din spatele liniilor ucrainene, inclusiv asupra Kievului, este puțin probabil să rezolve problemele de fond ale Rusiei. Moscova nu poate frânge cu ușurință ciclul inovațional al Ucrainei, un ciclu care continuă să îl surclaseze pe cel rusesc – acesta din urmă fiind predominant adaptativ și tardiv.
Cu toate acestea, atâta timp cât Moscova nu este ghidată exclusiv de motive raționale, aceasta mai are la dispoziție câteva opțiuni de escaladare. Pe plan intern, acest lucru s-ar putea traduce prin declanșarea unei încorporări la scară largă și prin amplificarea represiunii împotriva oricărei disidențe din Rusia. Dincolo de sporirea terorii la adresa civililor ucraineni (proces deja aflat în derulare), Kremlinul ar putea încerca să forțeze atragerea Belarusului în război, în calitate de stat co-beligerant activ. Chiar și o simplă amenințare credibilă dinspre nord ar putea sili Ucraina să-și devieze o parte din apărarea antiaeriană și forțele terestre de pe linia frontului. De asemenea, Moscova ar putea încerca să-și extindă și mai mult arsenalul de măsuri hibride, cum ar fi atacurile cibernetice, actele de sabotaj în Europa și transmiterea unor semnale privind armele nucleare către Occident, în scopul de a-l descuraja din a mai sprijini Ucraina.
Rusia și războiul de uzură
În loc să se concentreze strict pe apărarea și câștigurile teritoriale imediate, Kievul vizează tot mai mult structurile materiale și sociale din spatele liniilor Rusiei – cele care permit desfășurarea acțiunilor militare în Ucraina și a operațiunilor hibride din alte părți. Această schimbare de optică a creat un mediu strategic dominat mai degrabă de componenta defensivă decât de cea ofensivă. Desigur, Rusia este în continuare capabilă să maseze trupe pe front și să își mobilizeze resursele industriale.
Totuși, fiecare nivel suplimentar de protecție pe care trebuie să îl asigure ca răspuns la capacitățile de lovire la distanțe medii și lungi ale Ucrainei – capacități aflate în plină expansiune – presupune dispersarea tot mai largă a unor resurse limitate de apărare antiaeriană pe vastul său teritoriu. Protejarea unei infrastructuri critice întinse pe mii de kilometri este o misiune mult mai dificilă decât atacarea unor puncte slabe bine țintite din Ucraina. Costurile asociate apărării ruse cresc într-un ritm mult mai accelerat decât costurile ofensivei.
Succesele ucrainenilor în ceea ce privește lovirea infrastructurii energetice și a complexului militar-industrial al Rusiei nu vor genera o prăbușire militară a acesteia. De principiu, regimurile autoritare, precum cel de la Moscova, pot să îndure, să ignore sau să neutralizeze nemulțumirile generate de greutățile populației civile, menținându-și totodată nealterată capacitatea militară. Variabila decisivă nu o reprezintă, așadar, suferința economică provocată per se. Întrebarea cheie este dacă loviturile ucrainene cu noile arme cu rază lungă de acțiune pot eroda treptat capacitatea Rusiei de a susține și genera forță de luptă, într-un ritm superior celui în care Moscova se poate adapta la ciclul inovațional.
Pentru Europa, provocarea este mult mai mare decât simplul act de a ajuta Ucraina să învingă într-un fel sau altul. Miza constă în a recunoaște faptul că, astăzi, chiar în Ucraina se scrie profilul viitoarelor conflicte armate și arhitectura securității europene. Pe acest fundal, Uniunea Europeană trebuie să se asigure că instituțiile și politicile desemnate să protejeze suveranitatea statelor sale membre și a proiectului european în ansamblu evoluează cu aceeași rapiditate cerută de dinamica transformărilor de pe câmpul de luptă ucrainean.
_____
Dr. Andreas Umland este analist de politici publice în cadrul Institutului European de Politici din Kiev (EPIK), analist la Centrul Stockholm pentru Studii Est-Europene din cadrul Institutului Suedez pentru Afaceri Internaționale (UI) și profesor asociat de științe politice la Academia Kiev-Mohila. Anterior, a lucrat la Hoover Institution din cadrul Universității Stanford, la Weatherhead Center al Universității Harvard, la St. Antony’s College din Oxford, la Universitatea de Stat din Urali din Ekaterinburg, la Universitatea Națională „Taras Șevcenko” din Kiev, la Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt, la Institutul pentru Cooperare Euro-Atlantică (ІЄАС) și la Institutul Ucrainean pentru Viitor (UIM) din Kiev, la Universitatea „Friedrich Schiller” din Jena și la Institutul de Relații Internaționale (UMV) din Praga.
Dr. Lesia Bidochko este analist de politici publice la EPIK, asistent universitar de științe politice la Academia Kiev-Mohila și cercetător asociat la Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt (Oder). Experiența sa profesională include funcția de director adjunct al Detector Media Research Center, unde s-a specializat în analiza manipulării și a interferențelor informaționale externe ale Rusiei (FIMI), în campanii de informare, monitorizarea rețelelor sociale și comunicare strategică pentru destructurarea rețelelor de propagandă.
Nota redacției – Analiza a apărut pe siteul Desk Russie și este publicată cu acordul editorilor.
