Pentru a marca cea de-a 250-a aniversare a zilei de 4 Iulie, republic un articol care a apărut la sfârșitul anului trecut. Acesta a făcut parte din „Revoluția Neterminată”, ediția specială comemorativă a 250 de ani a revistei The Atlantic.
Propriul meu articol a fost impulsionat de relatările pe care le-am făcut în ultimul an și jumătate cu privire la încercarea administrației Trump de a demonta instituțiile pe care America le-a folosit multă vreme pentru a promova democrația: radiodifuziunea externă, sprijinul pentru observatorii electorali, investițiile în educația civică.
Acestea nu au fost instrumente folosite pentru a răsturna guverne și nu au avut nimic de-a face cu invazia din Irak. Ele au fost folosite, mai degrabă, pentru a explica lumii valorile de bază care stau la temelia experimentului american: libertatea, egalitatea, statul de drept.
Unele dintre aceste instituții supraviețuiesc cu greu. Am scris la începutul acestui an despre asaltul lui Kari Lake asupra posturilor Voice of America, Radio Europa Liberă, Radio Asia Liberă și a altor radiodifuzori, asalt care a provocat multe daune, dar care până acum nu a reușit să le distrugă pe toate. Altele, cum ar fi Global Engagement Center, au fost distruse complet, lăsându-ne fără nicio capacitate de a monitoriza propaganda străină, fie ea din partea Rusiei sau a grupurilor teroriste. Dar în acest eseu aniversar, pun o întrebare diferită: dacă „democrația” nu se mai află în centrul identității noastre naționale, ce înseamnă acest lucru pentru americani? Cine suntem noi acum?
Farul democrației se stinge
„Considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înțelese, că toți oamenii sunt creați egali.” La doar câteva săptămâni de la publicarea lor, în iulie 1776, aceste cuvinte s-au răspândit în întreaga lume. În luna august, un ziar londonez a retipărit integral Declarația de Independență. A urmat Edinburgh. La scurt timp după aceea, a apărut la Madrid, Leiden, Viena și Copenhaga.
Nu a trecut mult până când alții s-au inspirat din text în moduri mult mai substanțiale. Thomas Jefferson însuși a ajutat la redactarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, emisă de revoluționarii francezi în 1789. Declarația de Independență a statului Haiti, din 1804, s-a inspirat atât din precedentul american, cât și din cel francez, solicitând construirea unui „imperiu al libertății în țara care ne-a dat naștere”.
În deceniile următoare, declarații de independență au fost emise de Grecia, Liberia (autorul acesteia se născuse în Virginia) și o mulțime de noi națiuni latino-americane.
În 1918, Thomáš Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei, a semnat o Declarație a Scopurilor Comune ale Națiunilor Independente din Europa Centrală la Independence Hall, în Philadelphia, folosind călimara Părinților Fondatori.
Cu acea ocazie, a răsunat o replică a Clopotului Libertății, nu pentru că vreun președinte sau oficial american ar fi cerut acest lucru, ci pentru că Masaryk fusese inspirat de povestea fondării Americii.
El a evocat Declarația nu din cauza vreunei presiuni exercitate de politica externă a SUA, ci datorită cuvintelor lui Jefferson și a ceea ce semnifică ele. Începând cu anul 1776, americanii au promovat democrația pur și simplu prin existența lor. Drepturile omului și statul de drept se regăsesc în documentele noastre fondatoare. Visul separării de un imperiu colonial este și el încorporat în acestea. Aspirațiile noastre i-au inspirat mereu pe alții, chiar și atunci când noi înșine nu ne-am ridicat la înălțimea lor.
În secolul XX, am trecut de la simpla modelare a idealurilor democratice, la răspândirea sau promovarea lor ca o chestiune de politică.
Am făcut acest lucru în parte pentru că limbajul democrației este în ADN-ul nostru și, atunci când suntem confruntați de autocrați și despoți, îl folosim.
Woodrow Wilson, atunci când a pledat pentru intrarea în Primul Război Mondial, a spus că America ar trebui să susțină „principiile păcii și justiției” în opoziție cu „puterea egoistă și autocratică”. În 1940, Franklin D. Roosevelt s-a referit la America ca la un „arsenal al democrației” hotărât să ajute aliații britanici împotriva naziștilor: „Niciun dictator, nicio combinație de dictatori, nu va slăbi această hotărâre”.
În timpul Războiului Rece, am conectat cuvinte precum libertate și drepturi nu doar de strategia noastră militară, ci și de identitatea noastră națională, de cultura noastră. Am fost susținători ai pieței libere, ai presei libere, ai expresionismului abstract și ai jazzului, și am exportat și noi aceste lucruri. O mulțime de oameni și le-au dorit.
Willis Conover, gazda emisiunii nocturne de jazz de la Voice of America în anii ’60 și ’70, avea o audiență de 30 de milioane de oameni, în mare parte din Rusia și Europa de Est. Congresul pentru Libertate Culturală, fondat în 1950, a reunit intelectuali anticomuniști din întreaga Europă într-o singură mișcare.
Mulți oameni au considerat limbajul nostru ipocrit și aveau dreptate: americanii erau perfect capabili să sprijine dictaturi în timp ce vorbeau despre democrație. Contradicția dintre idealurile pentru care spuneam că luptăm în străinătate și eșecul lor acasă i-a deranjat deopotrivă pe străini și pe americani.
În 1954, Departamentul de Justiție a depus un memoriu consultativ (amicus brief) în cazul Brown contra Board of Education de la Curtea Supremă, care argumenta în favoarea desegregării deoarece, printre alte motive, legile rasiste stârneau „îndoieli chiar și printre națiunile prietene cu privire la intensitatea devotamentului nostru față de credința democratică”.
Credința democratică
Deoarece se afla în centrul politicii noastre externe, am aspirat la ea, chiar dacă nu ne-am ridicat la înălțimea ei. La fel au făcut și alții. În timp, numărul acestor aspiranți la democrație a crescut.
După cel de-al Doilea Război Mondial, visul libertății și prosperității americane a consolidat ceea ce inițial erau niște democrații șubrede în Europa de Vest și Asia, inclusiv în țările recent învinse, Germania de Vest și Japonia. Succesul lor politic și economic a atras și alte țări în rândurile lor.
Grecia și Spania s-au alăturat clubului democrațiilor în anii ’70; Coreea de Sud și Taiwanul în anii ’80; Europa Centrală în anii ’90. Întrebați în 1989, anul în care au eliminat comunismul prin vot, ce fel de țară doreau să devină, majoritatea polonezilor ar fi spus: „Vrem să fim normali”. Iar prin „normali”, ei înțelegeau o democrație europeană, un stat capitalist cu un sistem de asistență socială, un aliat apropiat al Statelor Unite.
Și noi, americanii, am fost inspirați de propriul nostru limbaj. Ne gândim întotdeauna la rolul postbelic al Americii în Europa ca la un act de mare generozitate, o apărare a aliaților în fața agresiunii sovietice. Dar, punând democrația în centrul identității noastre internaționale și naționale, am ajutat, de asemenea, la consolidarea propriului nostru sistem politic.
Dacă nu pentru altceva, măcar toți americanii, chiar și cei aflați pe părți opuse ale celor mai profunde diviziuni culturale, aveau o cauză comună: de dreapta sau de stânga, creștini sau atei, toți puteam fi în favoarea libertății.
