„Atac dur”, „derapaj suburban”, „jignire”… Cristian Ghinea l-a numit pe președintele Nicușor Dan „un tăntălău ajuns în locuri greșite”, dar care nu este un personaj diabolic. Diabolicul presupune un scop, o arhitectură a răului, o teleologie. Tăntălăul este o categorie mai subtilă și mai periculoasă: un om capabil să facă planuri, de cele mai multe ori proaste pentru că sunt permanent divorțate de realitate, și să se folosească de oameni, dar fără un scop ultim, altul decât acela de a fi el în frunte ca să își compenseze niște traume și stimă de sine scăzută. Laurence Peter l-a formalizat, în celebrul său principiu, drept individul promovat până la nivelul propriei incompetențe (atinsă chiar înainte de a deveni primar al Bucureștiului). Michael Oakeshott, în Rationalism in Politics, a descris o altă specie de tăntălău: raționalistul care confundă politica cu o problemă de inginerie, care crede că tehnica poate înlocui cunoașterea practică, că regulile pot substitui judecata, și care abordează tradiții, instituții și oameni ca pe niște obstacole iraționale în calea soluției pe care numai el o vede. Oakeshott scria despre raționalist că vine la masa politicii cu mintea goală de experiență și plină de metodă (poate cea mai bună definiție a tăntălăului).
Astăzi vreau să analizăm la rece (pe cât posibil ținând cont de căldura dinafară și dinăuntrul nostru) ipoteza conform căreia am avea un președinte tăntălău.
Pe 5 mai 2026, guvernul Bolojan cade prin moțiune de cenzură, cu 281 de voturi, după ce PSD trece în tabăra AUR, sub oblăduirea unui președinte care „veghează” și „mediază”. Nicușor Dan a vegheat la distrugerea oricărei șanse de cooperare în tabăra numită de el pro-occidentală și a mediat situația cu imparțialitatea lui Trump când vine vorba despre Ucraina. Întâi îl propune pe Eugen Tomac, propriul consilier, ca premier „tehnocrat”, o contradicție în termeni pe care nici Tomac nu a putut-o susține, retrăgându-se din lipsă de sprijin. Apoi, lovitura de maestru veghetor-mediator: îl desemnează pe Adrian Veștea, liberal, împotriva propriului partid, fără consultarea conducerii PNL, gest pe care Bolojan îl califică public drept „un act ostil”. Rezultatul era calculabil cu aritmetica de gimnaziu, aflată probabil sub demnitatea olimpicului nostru.
Apoi președintele descoperă abstinența ca doctrină. Având pe masă două propuneri, Grindeanu de la PSD, Mureșan de la PNL-USR-UDMR, refuză să desemneze pe vreunul, cu argumentul că nu va propune un candidat fără garanția majorității, în fapt o abdicare deghizată în rigoare a unui președinte care condiționează exercitarea propriei atribuții constituționale de rezolvarea prealabilă a exact acelei probleme pe care atribuția lui există ca să o rezolve. S-a terminat cu matematica, după cum se spunea la mine în cartier. „Majoritatea parlamentară nu e la Președinte”, ne explică tot el senin de la Ankara, invitând presa să numere zilele și să-i interogheze pe liderii de partid. S-a terminat și cu medierea.
S-a terminat și cu consolarea, tot la Ankara, unde liderii europeni l-au întrebat despre criză „din curiozitate”, nu cu îngrijorare, danezii au douăsprezece partide și le-a luat două luni să facă o coaliție, iar noi „suntem în trend”, trecând peste faptul că Danemarca își permite două luni de negocieri pentru că are instituții care funcționează pe pilot automat și o cultură a consensului sedimentată în decenii. România are Fitch bătând la ușă, PNRR în cădere liberă, 81% dintre cetățeni convinși că țara merge în direcția greșită. E ca și cum vedem că și la Copenhaga plouă și concluzionăm că Bucureștiul are climă scandinavă.
Și nici nu am trecut la politică externă. În februarie, președintele României zboară la Washington pentru reuniunea inaugurală a „Consiliului pentru Pace”, inițiativa lui Trump construită strategic pe parcursul mai multor minute de stat pe toaletă, prezentată drept alternativă la NATO. România a fost, practic, singurul stat important din Uniunea Europeană care și-a trimis șeful statului acolo. Calcul de șah în 5D: o întâlnire privată cu Trump sau măcar programarea unei vizite la Casa Albă, în schimbul unui gest de loialitate anticipată. Bilanț de barbut: nici întâlnire, nici calendar, ci o strângere de mână smulsă în ultimul moment, întreruptă de un om de ordine, plus onoarea de a fi numit de Trump „prim-ministrul” României. S-a terminat și cu parteneriatele strategice.
Urmarea, în aceeași logică de inginer supărat că realitatea insistă să fie greșită: Administrația Prezidențială semnează în mai un contract de lobby cu firma americană Eversheds Sutherland, plafon de 565.000 de dolari pe lună, pe șase luni, adică până la 3,4 milioane de dolari, pentru a cumpăra ceea ce diplomația n-a livrat. Printre lobbyiștii plătiți din bugetul României figurează, conform documentelor publicate de autoritățile americane, Jason Miller, consilier apropiat al lui Trump. La București, procedura de atribuire și livrabilele contractului au fost declarate informații clasificate; la Washington, legislația FARA a obligat publicarea integrală a contractului. S-a terminat și cu transparența.
În iulie, președintele semnează pe Newsmax (portalul conservator al lui Christopher Ruddy, confident vechi al lui Trump) un editorial care laudă administrația americană și invocă familia, credința și frontierele sigure, cu un vocabular MAGA de student mediocru care a memorat bibliografia fără să fi înțeles cursul.
Costul acestui pelerinaj se plătește în singura monedă care contează: încrederea partenerilor europeni, într-un moment în care arhitectura de securitate a continentului se rescrie fără sentimentalisme. A fi practic singurul stat important din UE care își trimite șeful statului la o inițiativă concepută ca alternativă la NATO nu este „echilibru transatlantic”, ci performanța geometrică de a fi simultan prea servil pentru americani și prea puțin credibil pentru europeni: punctul de minim absolut al funcției pe care pretindea că o optimizează.
Rămâne întrebarea incomodă: ce faci, instituțional, cu un asemenea președinte? Traian Băsescu vorbește despre „o cavalcadă a încălcărilor de Constituție”. Eu sunt foarte departe de orice competență în domeniul juridic, însă tot pot identifica vreo 5 potențiale încălcări:
- Desemnarea lui Veștea fără o nouă rundă de consultări cu partidele. Fiecare desemnare consumată, prin retragere sau respingere, deschide un nou ciclu, cu consultările prevăzute de articolul 103. Atunci, USR a acuzat explicit încălcarea Constituției, iar liderul senatorilor PNL, Daniel Fenechiu, a spus același lucru, cerând lămurirea la CCR.
- Decizia CCR nr. 85/2020, pronunțată, ironie a sorții, împotriva lui Iohannis, interzice președintelui să desemneze un candidat despre care știe că nu poate fi învestit, calificând asemenea desemnări drept acte de voință unilaterală, plasate în afara logicii separației puterilor. Veștea, cu propriul partid mobilizat împotrivă și cu excluderi anunțate pentru parlamentarii care l-ar vota, era victima sigură.
- Guvernul interimar a depășit cele 45 de zile pe care Constituția le concepe ca plafon al provizoratului, iar președintele, cele aproximativ 60 de zile în care desemnările ar fi trebuit epuizate, cum punctează Băsescu. Provizoratul permanent este negarea ideii de predictibilitate a puterii.
- Clipul filmat în decembrie, în plină campanie pentru Capitală, în sediul Administrației Prezidențiale, alături de candidatul USR la Primăria Generală, cu critici la adresa administrațiilor PNL din sectoare, încălcare a obligației de echidistanță pe care foști judecători CCR, de la Zegrean la Lăzăroiu, au calificat-o drept flagrantă; juriști au adăugat că materialul era, pe deasupra, și electoral nelegal.
- Referendumul anunțat printre magistrați, pe tema organizării CSM, a fost o imixtiune într-un organ constituțional autonom, în condițiile în care referendumul pe profesii nici măcar nu există în dreptul românesc. Asta pe lângă faptul că totul a fost praf în ochi, iar cei care s-au expus la îndemnul președintelui sunt acum victime sigure.
Fiecare episod, luat separat, poate fi relativizat… și va fi, de către cei pentru care Constituția e un text literar cu interpretări infinite. Împreună, însă, episoadele descriu un pattern: nu rea-voință diabolică intr-adevar, ci incapacitatea structurală de a percepe conceptul de normă. Motive de suspendare sunt, în ciuda sfielii feciorelnice a liderilor USR și PNL de a vorbi despre asta. Articolul 95 este fluturat astăzi de AUR și de Georgescu și este de înțeles reflexul de a respinge soluția, dar a lăsa un mecanism constituțional legitim monopolului extremiștilor este a doua greșeală, nu corectarea primeia. Ca și în cazul patriotismului sau suveranismului, cine cedează adversarului limbajul constituțional va constata curând că a cedat și Constituția.
Max Weber distingea între etica convingerii și etica responsabilității, dar presupunea, la ambele, existența unei cauze, acel „demon” căruia politicianul îi slujește și fără de care vocația degenerează în vanitate, păcatul de moarte al meseriei. Nicușor Dan, lipsit de demon, a rezolvat politica așa cum se rezolvă o problemă de olimpiadă: a găsit drumul cel mai scurt către Cotroceni, folosind cinic slăbiciunea Elenei Lasconi și magia sondajelor marca Pieleanu-Dancu-Ștefuleac.
Nu cred în continuare că Nicușor Dan este corupt, cel puțin nu în sensul în care ar trebui să fie „șefu’ la sistem”, însă am avertizat în legătură cu el (și cu Trump), pe vremea când toți le atribuiau strategii genial neînțelese de noi, muritorii de rând. Așa că vă întreb, retoric bineînțeles:
Cum poate fi numit un om contrazis de realitate la fiecare acțiune, care nu înțelege consecințele propriilor cuvinte și poziții, și care nu e în stare să învețe să facă o componentă simplă, dar esențială a propriului job: să respecte un protocol, să meargă pe un covor roșu și în general să nu ne facă de râs pe unde merge? Vă zic eu, fără să îi datorez tandrețea de care, vorba cuiva, a dat dovadă Cristian Ghinea când l-a numit tăntălău. Se numește prost. Am fost binecuvântat cu destui proști în jur ca să pot recunoaște ușor prostia la alții și, mult mai important, la mine.
Ce facem când proștii ajung în poziții care ne afectează negativ pe toți? Îi dăm jos. Argumente juridice există, si nu inteleg de ce unii refuză să pună în pericol proverbiala sta-bi-li-ta-te, mai ales că ar și capitaliza electoral în locul AUR un lucru bun pentru țară.
Suspendarea nu este răzbunare și nu este lovitură de stat, ci procedura prin care o democrație verifică, la mijlocul drumului, dacă mandatarul mai execută mandatul. Nicușor Dan cu siguranță nu îl execută. Credeți că se va opri aici? Doar universul și prostia nu au limite.
