La începutul acestui an, când cei de la editura Polity Press mi-au trimis volumele spre recenzare, am fost, în prima fază, oarecum surprins. Într-un fel, aveam senzația că timpul mă prinsese din urmă: oare nu abia în 2020 a proclamat Adrian Pabst „momentul postliberal”?
Iar publicarea lucrărilor The Benedict Option de Rod Dreher (care rămâne, probabil, cea mai subestimată operă prin prisma impactului pe care l-a avut asupra acestei mișcări) și Why liberalism has failed de Patrick Deneen nu părea să fi avut loc cu mult timp în urmă. Aș fi putut jura că s-a întâmplat abia ieri.
Cu toate acestea, citindu-i pe Matt Sleat și pe Paul Kelly, am realizat rapid că din acea vară a anului 2019 – pe care mi-am petrecut-o studiind acești precursori ai mult-trâmbițatei schimbări de paradigmă – a trecut, de fapt, mult mai mult timp decât s-ar crede.
Și, paradoxal, parcă nici nu a trecut.
Asta deoarece Deneen, Vermeule și ceilalți din tabăra lor par, din perspectiva zilelor noastre, ciudat de efemeri, trecători și, în cele din urmă, lipsiți de o greutate reală. Pe plan intelectual (și, probabil, în scurt timp și pe scena politicii reale), postliberalismul pur și simplu s-a epuizat.
Nu este deloc surprinzător că un profesor de filosofie sau altul încă mai pândește momentul pentru a diseca postliberalismul sub formă de taxonomii, analize conceptuale și puneri în scenă. Această situație îmi amintește întrucâtva de momentul în care frizerul meu începe brusc să mă întrebe iarăși despre Bitcoin, pe fondul unui nou avânt fulminant al pieței bursiere. Cu alte cuvinte, am atins oare apogeul postliberalismului?
Cel mai probabil, Kelly și Sleat ar respinge cu vehemență acest diagnostic. Amândoi abordează postliberalismul drept un curent intelectual serios, care trebuie contracarat cu rigoare analitică și prudență conceptuală. Acest lucru le face cinste. Dar tocmai aici rezidă și problema. O mare parte din demersul lor pare o supra-intelectualizare a unui fenomen care și-a depășit de multă vreme punctul culminant și eficiența.
Acest aspect nu știrbește însă calitatea analizelor propuse de ei. Din contră. Ambii autori oferă clasificări utile și adesea indulgente ale unei mișcări de gândire profund distructive și încă nematurizate. Dar chiar și răbdarea lor își are limitele. Astfel, Paul Kelly nu oferă doar o expunere sistematică a celor trei fațete ale postliberalismului (populismul național, comunitarismul binelui comun și absolutismul binelui comun), ci realizează, totodată, o deconstrucție precisă a metodei folosite de acesta: „demascarea” strategică a liberalismului prin intermediul unor genealogii selective.
La rândul său, Matt Sleat completează această perspectivă la nivel analitic și istoric. El demonstrează, într-o structură impecabilă, modul în care postliberalismul construiește o imagine a inamicului, o caricatură de proporții monstruoase a liberalismului, care depășește cu mult sperietoarea „neoliberalismului”.
Sleat le expune postliberalilor o simplă eroare de categorie: ei confundă, pur și simplu, liberalismul cu modernitatea și îl scot țap ispășitor pentru efectele secundare inevitabile ale acesteia.
Prin urmare, ambii autori aduc contribuții semnificative la încadrarea conceptuală a acestei mișcări de idei. În același timp, este îngăduită întrebarea dacă nu cumva ei înșiși cad în capcana de a-și glorifica artificial obiectul de studiu. O atare situație ar fi de înțeles. În definitiv, cu cât cercetezi mai asiduu un subiect, cu atât ești mai tentat să-i supraevaluezi relevanța.
Riști, de asemenea, să pierzi din vedere un detaliu esențial: chiar dacă Adrian Vermeule este profesor la Harvard, probabilitatea ca Statele Unite să se transforme într-o teocrație catolică pe baza ideilor sale tinde spre zero. Această ipoteză este cel puțin la fel de fantezistă ca aceea că Amlinger și Nachtwey i-ar fi citit vreodată pe Nozick și pe restul clasicilor.
Așadar, cititorul avizat va prefera mai degrabă să rezoneze cu interpretarea lui Jan-Werner Müller: în cele din urmă, postliberalismul nu este altceva decât o încercare elaborată a unor profesori universitari conservatori și frustrați de a le „da peste nas liberalilor”.
Iar dacă intri astăzi în dialog cu liderii de opinie ai curentului postliberal, realizezi imediat că a mai rămas foarte puțin din acel entuziasm pentru un proiect intelectual coerent pe care Kelly și Sleat îl invocă în analizele lor.
Acum câteva săptămâni, în timpul unei conferințe, l-am întrebat direct pe Patrick Deneen dacă îmi împărtășește teoria unui „apogeu al postliberalismului”. A evitat un răspuns clar. A afirmat că a spus tot ce avea de spus pe marginea acestui subiect și că acum se dedică altor cercetări, precum Grecia Antică.
S-a descris drept o persoană care nu este, citez, „omul unei mișcări”. Voi lua această replică drept un gest politicos de despărțire. În orice caz, un atare răspuns nu denotă existența unei mișcări de gândire cu o vitalitate debordantă.
Din acest motiv, următoarea concluzie se conturează mult mai pregnant: Kelly și Sleat îi conferă postliberalismului o aură intelectuală mult mai puternică decât a avut-o și și-a dorit-o vreodată.
Deneen și compania nu au fost niciodată preocupați de o critică sistematică a ideologiei sau de adaptarea la prezent a unui comunitarism axat pe bunăstarea publică. Obiectivul lor principal a fost întotdeauna polemica îndreptată împotriva presupusei supremații în mediul universitar a liberalismului de stânga de factură rawlsiană – o miză care i-a animat pe toți acești autori la un nivel profund personal. Cât despre acoliții lui Orbán, aceștia s-au concentrat cu precădere pe construirea unei contra-narațiuni viabile politic împotriva democrației liberale.
Cu toate acestea, un discurs ideologic productiv, așa cum îl reconstituie Sleat și Kelly, nu s-a materializat niciodată. Nu se întrezărește nici o nouă generație de gânditori postliberali, nici un progres notabil și nicio confruntare serioasă cu postliberalismul din tabăra liberală.
Tocmai din acest motiv, postliberalismul se dovedește a fi un subiect cu totul nepotrivit pentru o cercetare de profunzime. Mai degrabă, curentul apare ca o tentativă revoluționară motivată politic, pripită și încropită neîndemânatic, al cărei scop suprem a fost să intoneze prohodul liberalismului strict la nivel narativ, adică metapolitic. Însă acest demers nu a fost luat niciodată cu adevărat în serios, nici de către liberali și nici măcar de postliberalii înșiși.
Iar acest adevăr transpare implicit din capitolele finale ale celor două cărți supuse analizei. Acolo, autorii îmi validează involuntar ipoteza de lucru, în momentul în care își formulează propriile replici la critica postliberală.
Motivul este acela că procedează exact așa cum te-ai aștepta din partea unor profesori universitari adepți ai liberalismului de stânga: se întorc la binecunoscutele dezbateri prăfuite despre liberalism din ultimele decenii, indiferent dacă subiectul vizat este absența perfecționismului liberal (Sleat) sau necesitatea unui egalitarism economic mai accentuat (Kelly).
„Momentul postliberal” a trecut și pe lângă acești doi gânditori, fiind, la urma urmei, instrumentalizat doar pentru a readuce în vitrină vechile marote, sub forma unor noi volume. În peisajul liberalismului contemporan, această modă efemeră nu a adus, de fapt, nicio schimbare veritabilă.
În acest sens, postliberalismul cel atât de tradiționalist reprezintă, în sine, exact întruchiparea a ceea ce detestă cel mai mult: un fenomen de discurs hiper-politic. Multă vizibilitate, un grad ridicat de indignare, multă punere în scenă, însă fără vreo pătrundere sau schimbare structurală autentică.
Slavă Domnului, îți vine să exclami – într-o manieră cât se poate de postliberală.
Recenzie a volumelor semnate de Paul Kelly (2025): Against Post-Liberalism: Why ‘Family, Faith and Flag’ is a Dead End for the Left și Matt Sleat (2025): Post-Liberalism, ambele apărute la editura Polity Press.
