I se atribuie Regelui Ferdinand niște vorbe de duh, care sună așa: „nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”. Se pare că le-ar fi rostit pe 11 noiembrie 1923, la inaugurarea primei clădiri ce aparținea Politehnicii timișorene. Care fusese fondată cu trei ani mai devreme și nu avusese un sediu al ei.
Facultatea noastră are o clădirea a ei, cea în care ne aflăm, cu 12 săli de clasă, și va avea un sediu, în fostul Azil Elena Doamna, când lucrările de renovare vor fi fost încheiate. Cel de acum e, într-adevăr, neîncăpător, așa că mulți studenți au orele în altă parte. Ceea ce ne face să dăm vorbelor lui Ferdinand un înțeles foarte concret. Pentru noi, nu vreme de 3, ci de 35 de ani școala a însemnat mai mult un spirit decât niște ziduri.
De fapt, ne-am regăsit în diverse incinte, din 1991 încoace, dar toate au fost trecătoare. Și am supraviețuit fiindcă nu ne-a păsat că ele erau, în general, ale altora, nu ale noastre. Am fost invitați sau chiriași în alte incinte. Le voi evoca, fiindcă nu e puțin lucru să ai, în 35 de ani, 12 sedii și să aștepți să te muți în al 13-lea, sperând că acesta îți va purta, în sfârșit, noroc.
Când am început să predau, în toamna lui 1992, cursurile se țineau în mai multe clădiri. Prima în care am intrat, ca să țin un seminar, era în str. Pitar Moș nr. 7. Sediul Limbilor Străine. Eram așa de tânăr încât, în prima pauză, o femeie de serviciu mi-a cerut să o ajut să scoată niște coșuri de gunoi în stradă, crezând că sunt student. Așa era atunci, studenții recunoșteau și autoritatea profesorilor în sală, și a clasei proletare cu care interacționau pe hol. Am ajutat-o, n-am făcut pe deșteptul. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit cu studenții care erau deja în anul al II-lea, a venit rândul unuia dintre ei să creadă că îi sunt coleg și să mă întrebe: „tu de unde ai mai apărut, mă, că nu te-am văzut în anul întâi?”. Era, ce-i drept, cu vreo zece ani mai în vârstă ca mine, fiindcă primii înscriși la Faculté Internationale de Sciences Humaines (FISH), cum ne-am numit între 1991 și 1995, urmaseră deja o facultate. Când i-am spus că sunt preparatorul care urma să țină seminarul, nu mai știa cum să-și ceară scuze. Cu el și cu colegii mă întâlneam în altă clădire a Universității, în Edgar Quinet nr. 5, în sălile de la Litere care le erau cedate colegilor de la Limbi Străine și, mai precis, celor de la Franceză. Era firesc să fim acolo, fiindcă primul decan al facultății, fondatorul nostru a fost profesorul Radu Toma, care lucra la Franceză. Preluând programul de la IEP Rennes, el a pus la cale primul plan de studii. Știința politică s-a inventat astfel în franceză. Era ceva nemaivăzut. Spiritul european era asumat nu doar în felul acesta, strict lingvistic, ci și prin examenul de admitere sau prin materiile predate. Aveam un test oral de limbă, eliminatoriu, organizat după un model venit tot de la Paris: candidații improvizau pe marginea unor subiecte precum „Paysage industriel” ori „Pepsi ou Coca Cola” ori „Michel le Brave”. Cine trecea de proba orală, venea la scris, unde primea o copie a unei pagini extrase dintr-o carte sau un articol recent, din domeniul istoriei ori al filosofiei, iar cerința era să rezume textul în 50 de cuvinte și să dezvolte apoi, în 200 de cuvinte, una dintre ideile peste care dădea. Corectura ortografiei se făcea scăzând zecimi de punct, așa că unii ajungeau să capete nota minus 3 sau chiar minus 7. Azi, poate părea ceva banal, dar în acea vreme, când mai toată lumea selecta pe baza manualelor din liceu aveam un aer revoluționar, deși eram, mai toți, liberali și moderați.
Secretariatul FISH – acesta era acronimul unei facultăți cu predare în franceză – se afla la etajul întâi din clădirea Facultății de Drept, situată pe bd. Mihai Kogălniceanu nr. 36-46, dar în sediul de la Filosofie, facultate care era încă găzduită de juriști, dar ne îngăduia și nouă să ținem câteva seminare. Am avut mereu parte de simpatia profesorilor de la Filosofie: Alexandru Valentin și Mihai-Radu Solcan au și predat la noi, iar Mircea Flonta ne sprijinea în Senat. Secretariatul s-a mutat, după un an sau doi, în Schitu Măgureanu nr. 1, în clădirea cu bulină roșie, pe care nu o voia nimeni. O vreme, acolo s-au mai ținut ore și de la SNSPA, concurenta noastră, ce primea sprijin masiv de la guvern, dar nu părăsea nici acel prim sediu, căpătat de la Ion Iliescu și Petre Roman. Tot deasupra teatrului Bulandra s-a instalat și biroul francofoniei. Am învățat astfel, prin contact nemijlocit, ce e rețeaua universităților numită atunci AUPELF-UREF, înainte de a lua titulatura de azi: Agence Universitaire de la Francophonie. În anii în care aveam doar secția franceză, unele ore se țineau și în Schitu Măgureanu nr. 8, inclusiv într-o sală pe care eu o știam din anii optzeci, când acolo se reunea Cenaclul literar Universitas, sub președinția lui Mircea Martin. O vreme, cursurile au fost găzduite și în Calea Victoriei nr. 120, la sediul Grupului pentru Dialog Social, care oferea și o bibliotecă alcătuită din donații franțuzești. Sunt sigur că Pavel Cîmpeanu ținea orele acolo și am impresia că și Neagu Djuvara tot acolo a predat. Civilitatea și spiritul anticomunist al membrilor GDS din acele vremuri se îmbinau foarte potrivit cu deschiderea pro-europeană a facultății. Și contrastau cu orientarea dominantă în societate, căci la putere erau lideri neocomuniști și care pariau ba pe o URSS reformată, ba pe naționalismul moștenit din ceaușism, ba pe o fantomatică alianță cu sârbii lui Miloșevici, ba pe o formă de neutralitate, care să ne țină departe de Europa unită și de NATO.
În 1996 ne-am mutat în strada Sfântul Ștefan, nr. 24 unde credeam că vom rămâne pour toujours, drept pentru care am și făcut amenajări importante, consolidând o parte din clădire și adăugându-i chiar două etaje. Ne-a făcut acest cadou un ministru de stânga al Educației, Liviu Maior, mort de curând. Ce ne-a dat el, căminul unui fost liceu sportiv, era sediul ideal pentru o facultate de mărimea noastră, cu 1000-1200 de studenți. Eram bine instalați, mai ales după ce am căpătat, la începutul lui 2000, și o altă clădire, fosta casă a lui P.P. Negulescu din str. Spiru Haret nr. 8, unde urma să organizăm programele de master și școala doctorală. Aveam să pierdem sediul din Sf. Ștefan în instanță, căci clădirea a fost retrocedată bisericii reformate. Nimeni din UB nu știuse că ea fusese furată de comuniști. Și mai rău a fost că, după retrocedarea legitimă, rectoratul UB nu a vrut să o cedeze proprietarului și a deschis un proces stupid. Ne-a costat mult această eroare, căci, după 2012, am fost evacuați din clădirea în care investisem toate economiile noastre, așa că a trebuit să închiriem săli de clasă într-o clădire sinistră, de pe strada Negru Vodă nr. 3, construită în cel mai kitsch stil imaginabil de un Institut Bancar Român hrăpăreț și falimentar. Eu nu am predat niciodată în acea incintă. Era în perioada cât am fost deputat european, așa că lucram doar cu secția de franceză, în fiecare vineri când reveneam acasă de la Bruxelles sau Strasbourg și-mi țineam orele în Institutul de Cercetări Politice, cum botezase fostul decan Daniel Barbu casa în care ne găsim și acum. E perioada în care am folosit statutul de euro-deputat ca să aduc în scurte vizite de documentare la Bruxelles, cu sprijinul PE, cam o sută de studenți pe an. Mi-am zis că ei sunt generația care înțelege cel mai bine rostul transformării noastre europene. Căci eram de-acum în UE, și nu ne mai puteam raporta la instituțiile și societățile europene ca și cum noi am fi în afară, iar ele ar fi un centru iradiant ori, cum credeau unii, nedrept cu noi. În 2026, mai avem, totuși, persoane care se întreabă ce va zice UE despre cutare sau cutare lucru petrecut în România, ca și cum patria noastră n-ar fi intrat în 2007 în Uniune sau ar fi ieșit din ea, iar noi am avea cu țările din UE relații cum avem cu Bolivia, cu Mali sau cu Pakistan. Pe aceeași linie, colegii din comunitatea românească de știință politică refuză să rupă în două specializarea „relații internaționale și studii europene”, inventată când noi eram în afara UE, drept pentru care problemele instituțiilor și politicilor de la Bruxelles erau privite ca unele externe, nu interne. E un trecut care nu trece, în ciuda eforturilor noastre de a educa, în spirit european, 35 de generații.
În 2019, când am abandonat cariera din PE, am găsit facultatea cazată într-o clădire din Calea Plevnei nr. 59, aparținând Facultății de Instalații de la Institutul de Construcții. Sălile noastre, vreo 5 sau 6 la număr, erau pline de viață, iar celelalte – pustii. Inginerii ne închiriau spațiul fiindcă nu prea mai aveau mușterii. Pandemia de covid 19 a pustiit tot. Eram decan, după ce mai fusesem și între 2004 și 2009, dar de data asta veneam la școală doar eu și harnicele noastre secretare. Colegii care voiau să ajungă la școală au avut nevoie, preț de câteva luni, de un permis pe care-l semnam pentru fiecare ieșire din casă. Școala s-a mutat „în online”, cum se zice, dar spiritul ei a rămas. De fapt, atunci am realizat că nu avem nevoie de ziduri ca să construim înțelegerea fenomenului politic. În vremea pandemiei, sediul din Spiru Haret a fost renovat. Restauratorii au lucrat foarte bine, dând la iveală și fragmente dintr-o pictură nonfigurativă care împodobea scafa și care fusese acoperită cu straturi groase de vopsea în comunism. Așa se face că ne-am despărțit de tencuiala zidurilor lui Dej și Ceaușescu abia în 2023. Căci, așa cum cred că s-a înțeles, de spiritul lor am fost străini din prima clipă a fondării acestei școli.
După pandemie, am tot sperat – cum ziceam deja la începutul acestei reconstituiri politico-imobiliare – că ne mutăm în clădirea azilului pe care domnitorul Cuza, fondatorul Universității bucureștene, îl făcuse pentru soția lui. E o clădire aflată în renovare de un deceniu, după ce ajunsese în anii optzeci cazarmă pentru colegele noastre din facultățile UB, care făceau – o zi pe săptămână – serviciul militar acolo. În anii nouăzeci, zidurile a căror temelie a fost așezată la 1864 s-au surpat. Refacerea lor e grea. Deocamdată, ne-am apropiat oleacă de ele, fiindcă pentru seriile mari din anul I avem nevoie de săli mai încăpătoare decât cele din strada Spiru Haret, iar generosul nostru rector ne-a făcut loc – contra cost, desigur! – în clădirea vecină, din Șoseaua Panduri nr. 70, unde e și sediul nou al conducerii UB.
Adevărul e că, după trei decenii și jumătate în care am avut parte de atâtea ziduri provizorii sau fragile, a venit timpul să primim adăpost. Nu în numele dreptului la azil, ci fiindcă spiritul tutelar al FISH, apoi al FSPUB, e azi al majorității românilor. Adică european.
*Text rostit la aniversarea a 35 de ani de la crearea facultății de științe politice a Universității din București.
