Cine a sperat că PSD se potolește în ultima clipă s-a înșelat. Cinci mii de membri din secta lui Grindeanu s-au reunit ca să spună în cor că nu vor ca guvernul să mai fie condus de Bolojan. Trei zile mai târziu, miniștrii formațiunii politice s-au retras din guvern. Nu e prima dată când avem o asemenea situație.
Există, cred, patru precedente semnificative.
Primul e cel din primăvara lui 1998. Miniștrii Partidului Democrat s-au retras atunci din guvernul Ciorbea, învinuindu-l de ineficiență. Au fost vreo cinci luni de tergiversări până s-o facă dar, până la urmă, au plecat, iar după vreo cinci săptămâni premierul și-a dat demisia, iar coaliția de patru grupări politice a continuat.
A doua criză a fost provocată, în decembrie 1999, nu de vreun partid din coaliție, ci de președinte. Care i-a cerut demisia celui pe care-l numise și, întrucât a refuzat, i-a împins pe miniștri să demisioneze. De data asta, au făcut-o toți, nu și cei din PD. Constatând că lui R. Vasile îi lipsea majoritatea membrilor guvernului, Constantinescu a numit un interimar, apoi un nou premier.
În 2009, am avut o a treia retragere. Guvernul avea cam câte luni are și cel de azi, dar miniștrii PSD l-au părăsit crezând că gestul lor le va da un avantaj în campania prezidențială care stătea să înceapă. În timpul ei, pesediștii l-au destituit prin moțiune de cenzură pe cel care le condusese guvernul și au blocat numirea unui nou premier. S-au văzut siliți să-l vadă la Palatul Victoria tot pe Boc, după ce Băsescu a câștigat un al doilea mandat.
Ultima dintre situații s-a petrecut în 2021, când miniștrii USR s-au retras din guvern, protestând pentru demiterea colegului lor care ocupa portofoliul justiției. Useriștii au votat moțiunea depusă de PSD contra premierului care lucraseră până atunci și care tocmai fusese uns și președinte al PNL.
Cu ce seamănă pocinogul PSD de acum? Vă las să hotărâți singuri. Eu aș nota niște diferențe majore între situația prezentă și cele rezumate mai sus.
Partidul care și-a retras acum miniștrii e, din punct de vedere al mandatelor din cele două camere primul între cele care s-au coalizat: în 1996, PD era al treilea ca mărime, în 2009, PSD era al doilea, la cvasi-egalitate cu partenerul său din guvern, unul care era, de altfel, bicolor, nu multicolor, ca-n prezent. În 2021, USR era al doilea într-o coaliție tripartită.
Premierul ce urma să fie destituit nu era șef de partid nici în 1996, nici în 1999, nici în 2021. Doar Boc, în 2008, avea poziția pe care o are acum Bolojan și la partid, nu doar în guvern.
În sfârșit, pozițiile președinților în timpul cărora s-au derulat crizele de mai sus au fost foarte diferite: Constantinescu a căutat să fie împăciuitor în 1998, devenind un killer politic în 1999, drept pentru care, la revizuirea constituțională din 2023, s-a introdus un articol care interzice în chip formal unui președinte să demită un premier. În 2008, Băsescu și-a apărat prim-ministrul fără ezitare, n-a fost, cum zice acum N. Dan, moderator. În fine, Iohannis a încurajat debarcarea ministrului userist de la care a pornit criza, folosind apoi respectivul moment ca să readucă în viață „rotativa guvernamentală”, mecanism care a funcționat în democrația românească din vremea monarhiei.
Ce am spus mai sus sunt secvențe de istorie politică, nu chichițe constituționale, cu care vom fi bombardați în zilele următoare, căci, nu-i așa?, între timp suntem un stat de drept.
