Declarațiile recente ale președinților FIFA, UEFA și CIO arată că hotărârea de a exclude Rusia din sportul internațional se clatină. Justificările pentru această schimbare de atitudine sunt nesincere. Rusia folosește constant sportivi de succes pentru a-și legitima războiul de amploare împotriva Ucrainei.
Printre gama largă de sancțiuni internaționale impuse Rusiei în urmă cu patru ani pentru a o descuraja de la noi agresiuni în Ucraina, s-a numărat o măsură care fusese aplicată o singură dată în trecut – împotriva Africii de Sud din perioada apartheidului. Multe organizații internaționale au exclus Rusia de la evenimente culturale și sportive majore, inclusiv asociațiile internaționale de fotbal. Având în vedere amploarea intereselor implicate, acesta nu a fost un gest simbolic.
Comentând decizia, Francesco Siccardi de la Fundația Carnegie a scris că: „Dincolo de strălucirea evenimentelor internaționale, de investițiile de miliarde de dolari și de sponsorizările lucrative, fotbalul rămâne cel mai popular sport din lume și un instrument formidabil de soft power. Fiind scoasă din sistemul fotbalistic internațional, Rusia a pierdut un microfon puternic… interdicția din fotbal este cea care ar putea afecta cel mai mult puterea de influență a regimului rus”.
Siccardi a avut cu siguranță dreptate, deși probabil a fost prea optimist în presupunerea sa că asistăm la „zorii unei noi ere a eticii în sport” și că sportul „ar putea fi noua linie de front în confruntarea dintre democrații și regimurile autoritare”.
După un an și jumătate, sancțiunile sportive au început să se încheie – nu doar în Sudul Global, unde nu au fost niciodată implementate cu adevărat, ci și în lumea occidentale, unde prea mulți actori au părut tot mai dornici să profite de pe urma încălcării regulilor. Tentația a fost puternică, la fel ca presiunea exercitată asupra organismelor internaționale de a relaxa sancțiunile, de a face excepții și de a închide ochii la unele, dacă nu la toate abaterile.
Neutralitate falsă
La sfârșitul anului 2023, Comitetul Olimpic Internațional (CIO) a permis sportivilor ruși să revină în competițiile individuale, cu condiția ca aceștia să participe sub steag neutru. Ucrainenii au condamnat ferm această „decizie rușinoasă, care subminează principiile olimpice” și „practic dă Rusiei undă verde pentru a militariza Jocurile Olimpice, deoarece Kremlinul va folosi fiecare sportiv rus ca pe o armă în războiul său de propagandă”.
CIO, previzibil, a ignorat avertismentele, catalogându-le drept „prea emoționale”. „Neutralitatea” le-a permis sportivilor ruși să participe la Jocurile Olimpice de vară de la Paris în 2024 și la Jocurile Olimpice de iarnă de la Milano în 2026. Aceasta a devenit un paravan ce a permis CIO și numeroaselor federații sportive să dea undă verde unor personaje rusești foarte dubioase.
Sportivi precum patinatorul Petr Gumennik, care în 2024 a interpretat în mod infam un număr cu tematică militară într-un spectacol pe gheață, purtând uniformă de soldat, sau Adelia Petrosian, o altă patinatoare, care a colectat ajutoare pentru soldații ruși care luptă în Ucraina în cadrul festivalului „Vara la Moscova” de anul trecut.
Faptul că numeroși sportivi ruși sunt membri ai armatei sau ai cluburilor sportive militare nu împiedică participarea lor la evenimentele internaționale sub steag „neutru”. Potrivit jurnaliștilor ucraineni, 45 din cele 71 de medalii primite de Rusia la Jocurile Olimpice de vară de la Tokyo 2020 au fost câștigate de membri ai Clubului Sportiv Central al Armatei Ruse; doi ani mai târziu, concurând sub un steag ostentativ „neutru” la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing, aceștia au câștigat 14 din cele 32 de medalii.
Cazul jucătorului rus de hochei pe gheață Alexander Ovechkin, care joacă în SUA și care anul trecut a doborât recordul istoric de goluri marcate în NHL, a demonstrat că statutul „neutru” nu împiedică însușirea nerușinată a faimei și realizărilor sportivilor ruși. Presupusa „neutralitate” a lui Ovechkin (sau a oricui altcuiva) nu contează câtuși de puțin pentru propagandiștii lui Putin; ceea ce îi interesează pe aceștia este gloria, victoria și dominația Rusiei.
„În ciuda sancțiunilor, în ciuda discriminării, în ciuda a tot, rușii câștigă. Nimeni nu ne va opri”, a declarat unul dintre ei. „Într-o eră în care sportul mondial a devenit o arenă pentru confruntări politice, un mare jucător de hochei rus a dovedit încă o dată că un adevărat campion va învinge orice barieră”, s-a lăudat un altul. „Ovechkin nu s-a ascuns niciodată și nu s-a rușinat de pașaportul său, rămâne un membru al echipei lui Putin și, în același timp, una dintre principalele figuri ale hocheiului mondial, un favorit al milioanelor de oameni și cel mai bun marcator din NHL.”
Deși Ovechkin a făcut un apel generic pentru „fără război” la începutul invaziei ruse, putând fi astfel considerat tehnic „neutru”, el nu a criticat niciodată „echipa” lui Putin și nici nu s-a pronunțat împotriva utilizării politice abuzive a faimei sale. Cazul exemplifică cât de ușor poate fi ignorată „neutralitatea” de către regimurile care se presupune că sunt sancționate – cu excepția cazului în care, desigur, sportivul face o declarație în acest sens.
Pe urmele banilor
La sfârșitul anului trecut, CIO a făcut un alt pas spre legitimarea războiului Rusiei în Ucraina, adoptând decizia nu doar de a readuce juniorii ruși pe scena internațională, ci și de a le permite să folosească steagul național. Mai multe federații internaționale – șah, volei, scrimă, echitație – au profitat imediat de această oportunitate potențial profitabilă. Judo-ul și Sambo au mers și mai departe și au decis să permită nu doar juniorilor, ci tuturor sportivilor ruși să concureze cu steagul și imnul lor.
Un lobby puternic pentru decizia CIO a fost făcut de șefii FIFA și UEFA, care se pare că au văzut această concesie făcută Moscovei ca pe un alt pas spre restabilirea deplină a participanților ruși în fotbalul internațional.
Președintele FIFA, Gianni Infantino, a exprimat această idee în mod oficial la congresul UEFA de la Belgrad de anul trecut. Evenimentul a fost marcat și de eșecul renumitului fost fotbalist ucrainean Andriy Shevchenko de a câștiga alegerile pentru comitetul executiv al UEFA, ceea ce a dus la pierderea locului Ucrainei. Shevchenko a fost, se pare, văzut ca un potențial creator de probleme. Gazdele sârbe au pus sare pe rană incluzând în tradiționalul minut de reculegere un jucător rus și traficant de droguri condamnat, care se oferise voluntar să lupte în Ucraina, unde și-a găsit sfârșitul. Un incident minor, poate, dar important din punct de vedere simbolic.
Într-un interviu acordat postului britanic Sky Sports, Infantino și-a reafirmat poziția conform căreia interdicția impusă de FIFA Rusiei „nu a realizat nimic, a creat doar mai multă frustrare și ură”. Permisiunea acordată băieților și fetelor din Rusia de a juca fotbal în Europa „ar putea ajuta”, a adăugat el.
Declarația a stârnit indignare în Ucraina. Ministrul de externe Andriy Sybiha nu și-a ales cuvintele pe X: „679 de fete și băieți ucraineni nu vor mai putea juca niciodată fotbal – Rusia i-a ucis. Și continuă să ucidă și mai mulți, în timp ce degenerați morali propun ridicarea interdicțiilor, în ciuda faptului că Rusia nu și-a încheiat războiul. Generațiile viitoare vor vedea acest lucru ca pe o rușine care amintește de Jocurile Olimpice din 1936”.
Infantino – care, să ne amintim, a promovat controversata cupă mondială din Qatar, minimalizând cinic informațiile despre tratamentul inuman aplicat de qatarezi lucrătorilor migranți – a fost un apărător înfocat al găzduirii de către Rusia a Cupei Mondiale din 2018, la patru ani după anexarea Crimeei și invadarea Donbasului. El a fost recompensat cu Ordinul Prieteniei de către Vladimir Putin și încă încearcă să dovedească faptul că îl merită.
Recenta sa apropiere de Trump este la fel de respingătoare.
În noiembrie anul trecut, Infantino a anunțat că FIFA și-a înființat propriul Premiu pentru Pace. Câteva săptămâni mai târziu, starul fotbalului Cristiano Ronaldo i s-a alăturat lui Trump la o cină de stat cu prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman – „exponentul sportwashing-ului alături de două simboluri globale ale corupției și autoritarismului”, după cum i-a descris pe cei trei Graham Cornwell de la Foreign Policy.
Premiul FIFA pentru Pace a revenit, previzibil, lui Trump; câteva zile mai târziu, poate tot previzibil, procurorii americani au renunțat la acuzațiile într-un dosar penal legat de scandalul de corupție al FIFA din 2015.
Sărmanii copii ruși
Președintele UEFA, Aleksander Čeferin, nu este la fel de activ și vocal și nu insistă atât de mult pentru reabilitarea sportivă a Rusiei – probabil pentru că, spre deosebire de Infantino, nu se poate baza pe sprijinul Sudului Global.
Până în prezent, funcționarul sloven a vorbit doar despre copiii ruși cărora „nu li se permite să se întâlnească cu copii din alte părți ale lumii” și care „sunt crescuți în frică și ură”. Soluția, în opinia sa, este simplă: „Dacă ar veni să joace în Slovenia, sunt sigur că copiii sloveni i-ar îmbrățișa și ar vorbi cu ei… Ar înțelege că noi nu suntem dușmanii lor, că națiunile nu sunt inamice între ele. Dar politicienilor nu le pasă de asta”.
Ucrainenii vor zâmbi cu amărăciune la acest raționament infantil. Deoarece, timp de decenii, nu au existat restricții pentru copiii ruși care veneau în Ucraina, jucau fotbal și făceau orice altceva. Mulți dintre ei aveau prieteni, dacă nu chiar rude în Ucraina; ucrainenii îi îmbrățișau și le vorbeau limba. Chiar și după anexarea Crimeei și invadarea Donbasului, marea majoritate a ucrainenilor au păstrat o atitudine pozitivă față de ruși, rămânând fideli unei credințe naive în oameni buni sub o guvernare rea.
Milioanele de copii ruși care au vizitat Ucraina au avut șansa de a învăța și de a le spune prietenilor de acasă că nimeni nu îi urăște acolo, că ucrainenii nu sunt dușmani. Dar copiii au crescut și, câțiva ani mai târziu, s-au întors – să ucidă, să violeze, să distrugă, să șteargă națiunea ucraineană de pe fața pământului. În câțiva ani, propaganda putinistă i-a spălat pe creier. Cu siguranță nu ucrainenii sau occidentalii i-au crescut „în frică și ură”, așa cum pare să creadă Čeferin.
Ca toți autocrații, șeful UEFA folosește un limbaj politic corect despre pace, drepturile omului și, desigur, despre bieții copii făcuți să sufere de niște ticăloși nespecificați, care nu sunt niciodată numiți, ci puși convenabil într-o cutie generică etichetată „politicieni nesăbuiți”. Čeferin ne asigură că „nu ne amestecăm în politică”, dar este de acord că „este groaznic faptul că mor copii din cauza intereselor politice”. Ceea ce lipsește din aceste cuvinte frumoase este înțelegerea faptului că politicienii și „interesele” lor sunt foarte specifice și ar trebui numite. În schimb, președintele UEFA crede, sau se preface că crede, într-un tărâm imaculat al sportului, neatins de „politică”, unde el are dreptul de a fi custode.
Čeferin întreabă retoric dacă interdicția impusă cluburilor rusești a oprit războiul. Aceasta este o zicală comună printre oficialii sportivi și este nesinceră. Până în prezent, nici măcar sancțiunile economice dure nu au oprit agresiunea Rusiei în Ucraina. Sportul – ca și cultura – joacă un rol simbolic: sporește vizibilitatea unui stat, îi îmbunătățește imaginea internațională, încurajează patriotismul, distrage atenția de la fapte și politici mai puțin admirabile.
Pe scurt, oferă guvernelor soft power, alături de puterea dură pe care unii o folosesc, în special în timpul războiului. Evident, sancțiunile în sport nu pot opri războaiele, care sunt purtate prin forță brută; dar pot submina substanțial capacitatea unui stat de a purta războaie prin limitarea mijloacelor sale de propagandă internațională, de spălare a imaginii și de mobilizare naționalistă.
Spălarea imaginii regimurilor tiranice
Un alt argument folosit în mod obișnuit de autocrații din sport pentru a-și justifica politica conciliantă față de regimurile tiranice este despre presupusa autonomie a sportului față de politică.
Chiar și în democrații, acest lucru este doar parțial adevărat. Iar în autocrații, este o minciună deliberată și lipsită de scrupule. Noțiunea de autonomie stă la baza a ceea ce experții numesc „sportwashing” – procesul prin care, prin promovarea unor evenimente sportive populare și a abilităților organizatorice dovedite în acest proces, regimurile distrag atenția de la activitățile lor deplorabile și represive de acasă și de la agresiunile lor din străinătate.
Esența și scopul ultim al sportwashing-ului este manipularea politică.
Potrivit lui Sarath Ganji, acesta se poate manifesta în trei moduri: în primul rând, sportul poate „înlocui conținutul negativ prin promovarea unor povești alternative. Această formă de manipulare seamănă cu o perdea de fum, o pâclă de povești emergente care profită de valorile știrilor concurente pentru a eclipsa acoperirea altor evenimente”. În al doilea rând, sportul poate „discredita conținutul negativ prin amplificarea unor perspective alternative”. În al treilea rând, „sportul poate degrada conținutul negativ prin trezirea unor emoții alternative”, ceva ce Emile Durkheim a definit ca „efervescență colectivă” – un sentiment familiar oricărei persoane care a participat la evenimente sportive sau la alte adunări de masă.
Rusia, la fel ca China, Qatar, Emiratele, Arabia Saudită și alte autocrații, este activ implicată în sportwashing.
Dar Rusia este singura angajată și într-un război brutal de agresiune. Această „particularitate” face ca activitatea sa de sportwashing să fie deosebit de sinistră și periculoasă. Ca orice altceva în Rusia de astăzi – cultură, religie, comerț, istorie, educație – sportul este militarizat. Oficialii ruși au o abordare deschis instrumentală, grosolan militaristă față de sport, care nu se potrivește deloc cu scenariul CIO despre „sportul dincolo de politică”. Și nici nu cred în povestea despre „neutralitate”. Dimpotrivă, ei folosesc constant sportivi de succes pentru a legitima războiul împotriva Ucrainei, folosindu-i ca mascote la evenimente de masă în sprijinul agresiunii lui Putin și la nivel internațional pentru a promova „fața umană” a statului paria.
Majoritatea sportivilor fie sunt de acord tacit cu acest lucru, fie se alătură cu entuziasm rândurilor propagandiștilor de la Kremlin. În aprilie 2022, la două luni de la începutul războiului de amploare al Rusiei în Ucraina, schioarea de fond Veronika Stepanova a ținut un discurs ultra-patriotic la o ceremonie la Kremlin în onoarea medaliaților ruși de la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing.
„Sub ochii noștri”, a spus ea în numele colegilor săi sportivi, „Rusia a devenit din nou puternică, mândră și de succes. Evident, nu tuturor din lume le place acest lucru, dar sunt sigură că vom învinge, așa cum am făcut-o la Jocuri”. În loc să medităm asupra „neutralității” sportului, deci, ar trebui să luăm mai în serios declarația recentă a lui Mihail Degtiarev, șeful comitetului olimpic rus: „Victoriile sportivilor noștri sunt cea mai importantă diplomație a noastră”. El chiar crede asta.
Acesta a fost un răspuns direct adresat (fostului) președinte al CIO, Thomas Bach, care în martie 2023 a respins decizia majorității țărilor europene de a suspenda Rusia de la participarea la evenimente sportive internaționale: „Dacă politica decide cine poate lua parte la o competiție, atunci sportul și sportivii devin instrumente ale politicii”. Moscova demonstrează contrariul: dacă politica onestă nu decide cine poate participa la o competiție, atunci sportul și sportivii devin instrumente ale politicii murdare ale celor mai odioase dictaturi.
O luptă anevoioasă
Cea mai recentă decizie a Comitetului Paralimpic Internațional de a permite rușilor și belarușilor să concureze la Milano sub steagurile lor naționale și cu imnurile naționale dezvăluie tendința generală: autocrații din sport internaționali ar dori să relaxeze și, în cele din urmă, să ridice sancțiunile asupra sportivilor ruși, oficialilor ruși și, desigur, banilor rusești. Pentru ei nu contează faptul că Rusia nu și-a schimbat comportamentul, ci, dimpotrivă, a escaladat teroarea zilnică și vărsarea de sânge în Ucraina. Oficialii CIO repetă aceeași afirmație: „Sportivii individuali nu pot fi pedepsiți pentru actele guvernelor lor”.
Dar cum sunt ei „pedepsiți”, mai exact? Sunt uciși, precum cei peste 600 de colegi sportivi ucraineni? Sau sunt exilați din țara lor ruinată și din teritoriile ocupate, la fel ca milioanele de alți ucraineni? Sunt lipsiți de sălile lor de sport, stadioane, bazine de înot, fiindu-le refuzată chiar și posibilitatea unui antrenament regulat fără bombardamente și alarme aeriene? Nu, li se cere pur și simplu să nu susțină, direct sau indirect, războiul genocidar pe care guvernul lor îl poartă în Ucraina. Li se cere doar să nu spele imaginea conducătorilor lor și a politicilor acestora, să nu le sporească puterea simbolică, să nu contribuie la o cauză criminală prin faima personală.
Atât timp cât sportivii ruși nu susțin războiul genocidar al guvernului lor în Ucraina, ei nu sunt responsabili. Dar, ca cetățeni ruși, ei sunt răspunzători pentru tot ceea ce face țara lor. Toți au o alegere, toți pot găsi o cale de a se distanța de faptele criminale ale guvernului lor.
Când scheletonistul ucrainean Vladislav Heraskevych a concurat la Cortina d’Ampezzo purtând o cască cu 22 de mici portrete ale colegilor săi uciși de ruși în ultimii ani, a fost descalificat din cauza „nerespectării regulilor”. Nu exista niciun text pe cască, nicio explicație despre cine erau persoanele reprezentate, dar CIO a considerat gestul „propagandă politică”. Au intuit că sportivul nu doar își comemora colegii decedați, ci și protesta – împotriva lăcomiei, cinismului, standardelor duble ale CIO și a politicii de împăciuire a rușilor.
Heraskevych a concurat împotriva lor și împotriva tendinței generale a deciziilor CIO, a evitării sale persistente de a numi lucrurile pe nume și a încercărilor sale constante de a minimaliza atât amploarea, cât și unicitatea „conflictului” (ca și cum războiul rus în Ucraina ar fi o ceartă de familie minoră). „Acesta este unul dintre cele 28 de războaie și conflicte care au loc în această lume și toți ceilalți sportivi concurează pașnic unii cu alții”, dă lecții un oficial CIO. „Sunt 130 de conflicte în desfășurare în lume. Nu putem avea 130 de conflicte diferite prezentate, oricât de teribile ar fi, pe terenul de joc”, adaugă celălalt.
„Cred că nu am încălcat nicio regulă”, a declarat Heraskevych după descalificarea sa. „Am apărat interesele Ucrainei și nu atât țara, cât memoria acestor sportivi. Ei merită acest lucru, dar, din păcate, CIO crede altfel… Astăzi am plătit prețul pentru demnitatea noastră.”
Din păcate, prețul a devenit din ce în ce mai mare. Ucraina se confruntă cu o luptă anevoioasă – cu inamicul extern și cu problemele interne, dar și cu rigiditatea și corupția instituțiilor internaționale, cu ignoranța, egoismul și cinismul liderilor internaționali și cu „oboseala față de Ucraina” în rândul populațiilor care văd tot mai mult Ucraina ca pe o pacoste.
Dar speranța există. În mod ironic, ea poate fi deslușită în cuvintele unui mare susținător al reconcilierii cu Rusia, care se plânge de „radicalii” care îi obstrucționează revenirea liniștită la afacerile obișnuite: „Odată cu războiul Rusia-Ucraina, am avut o reacție politică aproape isterică”, a declarat președintele UEFA, Aleksander Čeferin. „Acum nu mai văd prea multă reacție din partea politicului. Din partea societății civile însă, este imensă.”
Această reacție ar putea fi ultima speranță a Ucrainei ca decența să prevaleze.
Nota redacției: Articolul lui Mykola Riabchuk este publicat în exclusivitate cu acordul editorului Eurozine.
