Nu există nicio doctrină, ci doar bunul plac al lui Donald Trump.
Nu am mai scris de mult timp deoarece m-am aflat la Deep Springs. M-am întors după o săptămână petrecută într-un loc izolat, departe de știri, pentru a constata că intrăm deja în a doua lună de război cu Iranul.
Este o vanitate a intelectualilor din domeniul politicii externe să încerce să deducă, din declarații și evenimente, o doctrină coerentă aflată la baza activității unei administrații. Ar trebui să fie clar până acum că nu există o așa-numită doctrină Trump.
Administrația însăși a încercat să articuleze o astfel de doctrină în noiembrie 2025, când a parcurs ritualul elaborării unei Strategii de Securitate Națională pentru al doilea mandat al lui Trump.
Este limpede astăzi că acel document strategic nu are nicio legătură cu politica externă reală a administrației.
Strategia de Securitate Națională s-a remarcat prin concentrarea eforturilor Statelor Unite ale Americii asupra Emisferei Vestice și prin reducerea importanței Europei. Orientul Mijlociu este menționat doar pentru a preciza că atenția acordată acelei regiuni de către fostele administrații nu mai era necesară, deoarece America devenise un exportator net de energie. Iranul este menționat de doar două ori: prima dată pentru a celebra faptul că Președintele Trump negociase „pacea” între Teheran și Israel, iar a doua oară pentru a nota că capacitățile nucleare ale Iranului au fost „serios slăbite” de atacul american din vara trecută. Documentul nu discută deloc programul nuclear al Iranului ca fiind o amenințare la adresa Statelor Unite ale Americii. Strategia de Securitate Națională menționează totuși Strâmtoarea Ormuz în următorii termeni:
America va avea întotdeauna interese fundamentale în a se asigura că rezervele de energie din Golf nu cad în mâinile unui inamic declarat, că Strâmtoarea Ormuz rămâne deschisă, că Marea Roșie rămâne navigabilă, că regiunea nu devine un incubator sau un exportator de teroare împotriva intereselor americane sau a teritoriului american și că Israelul rămâne în siguranță.
Documentul Strategiei de Securitate Națională nu sugerează, desigur, că Statele Unite ale Americii ar putea să provoace închiderea strâmtorii prin lansarea unui atac asupra Iranului, împreună cu Israelul.
Dimpotrivă, paginile de început ale Strategiei de Securitate Națională insistă asupra modului în care Statele Unite ale Americii trebuie să își restrângă definirea intereselor fundamentale.
Textul argumentează astfel: „O strategie trebuie să evalueze, să filtreze și să prioritizeze. Nu orice țară, regiune, problemă sau cauză — oricât de nobilă ar fi — poate constitui centrul strategiei americane.” Continuă prin a critica administrațiile anterioare ale căror strategii au fost „liste lungi cu dorințe sau stări finale ideale”, liste care „nu au definit clar ceea ce ne dorim, ci au enunțat în schimb platitudini vagi”. Se mai afirmă, de asemenea, că predecesorii „au evaluat adesea greșit ceea ce ar trebui să ne dorim”.
Toate acestea au sens la nivel abstract, însă nu au nicio legătură cu ceea ce a făcut ulterior administrația Trump.
Iranul nu reprezintă acum și nici nu este probabil să reprezinte în viitor o amenințare directă la adresa Statelor Unite ale Americii. Se poate argumenta că acesta amenință Israelul, însă a considera securitatea Israelului ca fiind vitală pentru cea a Statelor Unite ale Americii înseamnă a cădea în aceeași capcană a extinderii nejustificate a misiunilor pe care Strategia de Securitate Națională o critică.
Adevărul este că comportamentul Statelor Unite ale Americii poate fi explicat cel mai bine nu prin prisma unui set de principii sau a unei ierarhii de priorități, ci prin interesele personale și preocupările omului care se întâmplă să fie președinte astăzi. Trump este plin de resentimente, furie, povestioare, fapte inventate, lucruri auzite la Fox News și minciuni sfruntate de al căror adevăr s-a convins singur.
S-ar părea că acesta și-a început al doilea mandat favorizând acel tip de prudență în politica externă pe care o susține Strategia de Securitate Națională: inițial, l-a avertizat pe Bibi Netanyahu împotriva atacării Iranului în vara trecută. Însă prim-ministrul israelian a mers înainte și a atacat Iranul indiferent de avertisment, deschizând o oportunitate pentru o operațiune fulgerătoare căreia Trump nu i-a putut rezista. Aceasta a fost urmată, la începutul lunii ianuarie, de capturarea lui Nicolás Maduro în Venezuela, acțiune în care Trump a avut mare noroc. Operațiunea dificilă a fost un succes, iar noul lider al Venezuelei s-a dovedit a fi maleabil. Acest lucru pare să-l fi convins pe Trump că are la îndemână un instrument militar incredibil și că îl poate folosi nu doar cu costuri reduse, ci va fi și aplaudat pentru asta.
După evenimentele din Venezuela, a fost întrebat de un reporter dacă există limite ale acțiunilor sale pe plan internațional, iar el a răspuns că singurul lucru care l-ar putea opri este „moralitatea mea”.
Netanyahu pare să-l fi convins că Iranul va fi o altă Venezuelă și că regimul se va prăbuși rapid după primele lovituri. Trump dezvoltase până atunci o mare încredere în propriile instincte de politică externă; când a fost întrebat recent când se va termina războiul, a spus că va „simți asta în oase”.
Doctrinele de politică externă nu prezintă doar un interes academic; ele au rolul de a oferi un ghid și de a coordona activitățile instituțiilor care conduc țara: Departamentul de Stat, armata și comunitatea de informații. Consiliul de Securitate Națională are menirea de a analiza puncte de vedere diferite și de a prezenta opțiuni, precum și avertismente despre viitoarele pericole, factorului de decizie suprem.
În momentul de față, niciuna dintre aceste instituții nu funcționează corespunzător. Ele sunt conduse de lingușitori precum Tulsi Gabbard, Directorul Serviciilor Naționale de Informații, al cărei scop principal este să rămână în grațiile lui Trump.
Trump se bazează pe emisari precum Steve Witkoff și ginerele său, Jared Kushner, dintre care niciunul nu are autoritatea sau cunoștințele necesare pentru a oferi sfaturi înțelepte, sau pe bătăuși precum Secretarul Apărării, Pete Hegseth, care are propriile probleme psihologice.
Membrii Congresului, jurnaliștii și liderii străini care întreabă administrația care sunt obiectivele sale nu vor primi niciodată un răspuns. Acele obiective sunt, în esență, orice ar crede Donald Trump că îi va promova mai bine poziția politică pe plan intern, precum și acțiunile care îl vor îmbogăți pe el și familia sa. Într-un moment, el cere schimbarea regimului și „capitularea necondiționată”; în momentul următor, explică faptul că regimul iranian a fost deja schimbat; ba chiar că iranienii l-au rugat pe el să le conducă țara în locul lor.
Nu este un lucru bun atunci când cea mai puternică țară din lume este ghidată nu de idei clare, ci de nevoile personale ale unui singur lider. Nu există o doctrină Trump și, prin urmare, nu există în prezent nicio bază pentru vreun tip de ordine mondială.
